Mathiola

Cu părul ei aurit, așa cum aveau toate fetele din poveștile cu care ne-au crescut cu drag părinții, Mathiola ședea pe taburetul făurit din mândre flori. Frumoasa fată, cu pielea de înger și sclipiri orbitoare de soare, era adâncită profund în gânduri. Mintea îi vorbea nostalgic despre toate momentele în care un oarecare băiat, ce de fiecare dată striga până ce-i oboseau plămânii, din josul ferestrei în ploaie crâncenă, sperând ca bătăile inimii sale să acopere zbuciumul picăturilor reci de ploaie, cu ghetele rupte, murdare de noroi și fața plină de funingine, să-i câștige inima frumoasei Mathiola, faimoasa inimă pentru care toți băieții din oraș se luptau zilnic s-o cucerească. Ce nu știau acești flăcăi, dar fata noastră cu păr de aur se săturase să tot audă, e ca fiecare dintre curtezani rosteau aceleași obosite vorbe, ce se voiau sincer dulci, dar, cu timpul, deveniseră grav ofilite și puternic lipsite de orice strop de farmec. În fiecare senină dimineață, Mathiola era trezită de un glas plin de speranță tinerească ce-i spunea: „O, tu, frumoasă Mathiola, zeiță printre muritori, tu, cu părul tău mângâiat drăgăstos de soare și obraji veșnic ciupiți de cei mai roșii trandafiri, ești ca o mathiolă printre păpădii, cu pielea ta de alb imaculat, ca aripile îngerilor protectori, și ușor stropită de căldura blândă a marelui soare. O, tu, frumoasa mea zână, ești o mathiolă galben-purtătoare de lumină, în orașul nostru îmbâcsit de tristeți și aprige greutăți.”