Bucăți de porțelan în noapte

Un sunet ascuțit și pătrunzător răsună din apartamentul meu umbrit, la contactul dur cu parchetul rece.

Sunt eu, mă sparg în sclipitoare bucăți de porțelan în noapte și stângaci încerc să le pun pe toate la loc. Exact așa cum erau, înaintea impactului neașteptat, ce încă-mi răsună cu putere și straniu ecou, ca vorbele murmurat-vrăjite și distante ale unei vechi fantome, în mijlocul camerei mele plină de povestitoare- antichități.

Lasă-ți visele să ți se plimbe ușor pe a ta piele aspră de la greutăți, să-ți exploreze fiecare culoare, să-ți vadă albastrul azuriu, movul strălucitor și acel strop de verde; cum se contopesc temător împreună, într-un dans lent și mistic, înțeles numai de ale tale mâini.

Trezește-te și dezgroapă soarele. Vezi acum strălucirea sa puternică de sub pământul pufos? Tu știi că acolo se ascunde o lumină galben-orbitoare, o lumină care o să-ți alunge și o să-ți topească cu cea mai mare intensitate și rapiditate, toți norii cafenii, toți norii minții tale, cei ce te împiedică de-o viață să-ți fie cer senin în gând.

E în regulă, dacă la primul cântec al păsărilor, în dimineața tipic răcoroasă, încă ești un om rănit.