12. Doliu de august

Florile desprinse din ramură de cer îți traversau blând fluxul apelor din ochi.

Ai plâns apusuri și nu ai mai lăsat loc de lumină, reflectându-te în întuneric,

Orbitând într-o eclipsă împotriva curenților vieții dulci de muritor.

•

Priveam din stânga ta cum ți s-a stins speranța în acea zi neînsemnată și totuși remarcată.

Tu privitor cu suflet de nemuritor, cum să ți-o spun blând și fără să sune jignitor?

Vei muri de două ori.

•

Ce tristă-i adierea cea mai caldă și cum îmi mângâia obrazul rece

Și cum îți ștergea ea chipul plâns îmbujorat precum o orhidee.

Stăteai nemișcată precum un totem al primăverii și îmi aminteai de mine.

•

Cum am fost și eu cu sens uman în spiritul Atlantis,

Dar Atlantis nu mai e și nici inima mea, spulberată-n catifea.

Acum pot să privesc de la distanță moartea cum ia viață.

•

Cum îți tremurau pe ritm de flaut mâinile și cum strângeai în pumn doi crini și o batistă,

Cum se picta natura în contrast în jurul tău,

Tu îmbrăcată în negru, livada verde și cerul albastru.

•

Ce frumoasă e tristețea, și în sinea ei, umanitatea.

Acum înțeleg… de ce duci greu de-o moarte.