Piper de trandafiri

Amestecăm prafuri cu puteri atât de mari încât nici măcar nu le cunoaștem, iar apoi strecurăm o petală fină de trandafir, proaspăt ruptă din grădina udă, o plimb de-a lungul obrazului tău stâng, suflu amestecul de mirodenii sacre direct în nările tale – și tu adormi. Visezi cum muști cu putere din mine, ca și cum aș fi o prună, iar tu singurul om de pe lume, cu o foame ce poate fi satisfăcută doar de trupul meu. Cu ochii închiși, te-ai face sardină doar ca să-mi pătrunzi în adâncimi, dar apa e mult prea sărată pentru tine și profunzimile îți umplu cutia toracică până când aproape te sufoci și explodezi în zeci de baloane colorate ce se înalță ușor către ceruri, lăsând acel miros specific în urmă – și eu te privesc cum te spargi în bucăți ce se lovesc trist de asfalt, ajungând să fie călcate de tălpi uriașe ale pantofilor de clovni. Haide, sunt acadea de mere verzi și știi că vrei să mă simți în gură, să mă plimbi cu limba ta caldă până când mă întâlnesc pentru prima oară cu dinții tai; să mă zdrobești cu maxilarul tău până explodez în mii și mii de senzații și gusturi ce rămân captive în măselele tale și cresc rădăcini, acolo unde altădată ar crește carii, în orificiul tău. Vrei să te prinzi de mine, dar ce sunt eu până la urmă – când pot să fiu găsită peste tot și niciunde: în natură, în obiecte, în senzații și trăiri, în minți visătoare și inimi arzătoare de dorință. Cum să mă ai, când eu nu sunt doar un om, sunt un multiunivers. Sunt ca Nefertiti și mă plimb în nisipurile tale doar atunci când tu mă chemi, când mă faci prezentă drept fantezie în mintea ta – temporar mă plimb în trupuri ce ascund piramide. Nu sunt doar un om și sunt mai mult decât o muză – nu pot să fiu prinsă. Trezesc senzații în carne vie născătoare de scântei ce caută un loc în care să se descarce și să explodeze-n artificii. Sunt a ta doar atunci când treci pe lângă mine și poți să simți un miros ademenitor și puternic de căpșuni topite la cuptor, senzația de mâini înfășurate strâns în jurul unui gât ce pulsează nebun de la atâtea atingeri, și mentă ce crește de-a lungul picioarelor tale și se oprește exact la bust. Pune- mă pe pâine, eu – piper de trandafiri, să-ți fiu fum gri înăuntrul tău ce-ți gâdilă organele, până când ies pe nări și-mi las amprenta pe suflet – sau acolo unde ar trebui să fie inima. O să mă vrei din nou și o să mă ai atunci când o să fumezi și o să-ți dansez ca și cum nici măcar n-aș fi reală, iar apoi o să-ți privești cele două degetele impregnate de amintiri și o să te întrebi dacă e timpul să renunți, când realizezi că tot ce a mai rămas din tine e mintea amețită și corpul amorțit. Spune-mi, fumezi ca să simți sau fumezi ca să nu mai exiști? Undeva, în amestecul rulat, mă aflu eu. Dar nu așa ajungi la mine, când m-ai aruncat deja în șemineu crezând că sunt doar o cenușă ce-și are loc numai printre lemnele predestinare morții, ce trosnesc și sfârâie în urma intensității flăcărilor albastre.