Labirint din dureri, crizanteme uscate și cadavre fără trup

Labirint din dureri, crizanteme uscate și cadavre fără trup. Era una dintre acele nopți tipice din filmele vechi și întunecate, în care furtuna mișcă fără milă ferestrele șubrede din lemn ale casei bătrâne și grotești, dar totodată în stil frumos și malefic, plină de secrete și înnegrite aprige suferințe și mânjită de teribile acțiuni. Și era și un poet la lumina slabă a lumânării, un poet nebun ce scria cu voință de tunet, cu scris haotic și tulbure, pe pagini din piele de dragon pătată de cerneala neagră a sufletelor înnegrite de la prea multe arzătoare păcate și nenumărați pași lăsați pe cărări greșite. Dar ce- i diferit e că poetul nu era un bărbat singuratic și profund melancolic, ci o frumoasă femeie, singuratică și profund melancolică, învăluită în fină neagră catifea strânsă bine pe trup, și voal negru ce cădea ușor în crăpăturile podelei șubrede și umede de la prea multe ploi și alte lichide vărsare de-a lungul vieților. Scria și scria plângând, cu lacrimi mov ce topeau biroul aproape mâncat de gândacii de scoarță și de timp, îi ardeau ochii de la blesteme, și deși privirea îi era neclintită, cele mai multe coșmaruri le avea atunci când nu clipea. Prinsă-n transă de cele două vrăjitoare și de toți cei ce au respirat în casa oropsită înaintea ei, frumoasa tulbure femeie tristă a scris așa: „Cred că sunt fără de scăpare, ca-ntr- un labirint din dureri, crizanteme uscate și cadavre fără trup. Mă bântuie trecutul și mă bântuie toți cei ce odată au fost, toți cei ce n-au ajuns să fie, mă bântuie totul sub formă de cadavru fără trup.