Scriitor în pălărie

Scriitorule în pălărie, ce faci când în spațiul îngust în care te afli acum, se găsește doar o întunecime profund-amețitoare, iar tu ești singurul suflet agitat, în strângerea obscură a pălăriei nefaste.

Și te simți om mic, în mijlocul întunecimii de-o sinistră eleganță catifelată, ce parcă vrea să te absoarbă lacom cu a sa gură infinită, din toate părțile. Cum să scrii tu cuvinte și cuvinte, de vrei viață să dai, dar nu poți concepe, ceea ce nu poți vedea.

Și știi că nu-i o situație ce se poate crea pe orbește. Dar adu-ți aminte că nu-i prima oară când te afli-n întuneric, fără strop de lumină. Și atunci, când aștepți cel mai mult de la tine, și ajungi să abuzezi de becurile consumate până la epuizare, ce faci când acestea se sparg în urma numeroaselor încercări eșuate?

Când lustra îți atârnă cuminte în mijlocul tavanului, acolo unde a fost dintotdeauna, și te privește pe furiș, așteptând să fii pregătit din nou de lumină. Ce faci când lustra cea veche din sufragerie, deși amică de-o vreme-ncoace, o simți străină și îndepărtată? Ca și cum nu ți-a procurat lumină anotimpuri și anotimpuri la rând. Scriitorule din pălărie, să-ți fii propria lumină. Așa cum ți-ai mai fost până acum.

Chiar de-n jur e praf și iz de idei nestrălucite, chiar de te simți ponosit și uzat, ca o biată îngălbenită foaie, atinsă prea mult de penița dură și rece a stiloului nemilos, zgâriată acum de vreme, și chiar de poate ai pete și găuri adânci, să ții minte că scriitorul tot scriitor rămâne, mai ales pe întuneric. Întunericul ți-e putere și aliat, nu paznic ce vrea să te întemnițeze.

Scriitorul uzat e cel mai bun scriitor, căci viața însăși l-a testat. Vei fi mereu pregătit și-n măsură să dai viață cuvintelor, atât timp cât în mintea ta, există ideea de cuvânt.