Scrisori în apă caldă și șoapte
Scrisori în apă caldă, ții minte?
Mi-ai scris într-o altă viață așa:
„Aripi de fluturi, mi-ești și ești cea mai delicată muză. Nisipul fierbinte-l frământ ușor între degete și-i simt finețea, e ca atunci când te-am luat prima oară de mână și mi-am purtat degetele bete de magie, de-a lungul brațului tău. Piersici moi și prune, cât de dulce poate să fie sufletul tău! Miroși a divinitate și oh, ești divină! Părul tău lucește-n raze, în ochii tăi se topește soarele, tu-mi ești cea mai iubitoare căldură! Mă mângâie privirea ta, mă mângâie gingășia ta. Porți haine colorate-n cea mai frumoasă grădină. Și-mi pare rău să-ți spun că singurul spin de pe trandafir sunt eu. Am har întunecat de-a face inimile să sângereze.”
Și-a ajuns scrisoarea-n apă caldă. S-au topit cuvintele, cerneala plină de sentimente s-a lăsat pierdută-n apă. Același vulture alb de la care ai împrumutat pana, a fost același vulture alb, care a scăpat cu intenție scrisoarea-n apa caldă. „Așa a fost să fie”, a șoptit acesta-n vânt. „Las scrisoarea-n voia apelor, să socotească ele dacă cuvintele de la el, sunt menite să fie citite de ea, în această viață. Iar de apele decid să-nghită cuvintele, fie ca-n următoarea viață, cei doi să se regăsească ca și străini, dar unul dintre ei s-audă o șoaptă: „vă știți din altă viață”. Iar atunci, după multe râuri vărsate, ea va ști cuvintele din scrisoare, ca și cum le-a citit în altă viață. Atunci.