Atunci și acum
Ea.
Ce mai știu despre el? Poate doar că este divorțat acum și că are cariera pe care și-a dorit mereu, dar nimic altceva. Nu am mai vorbit de câțiva ani. Nici nu mai știu câți de fapt.
Ne-am întâlnit acum patru ani în orașul meu natal. Eram în vizită, și el la fel. Ne-am salutat. Inima îmi bătea mult mai repede, este adevărat, dar nu cu aceeași intensitate ca în adolescență.
Am stat de vorbă puțin mai mult, într-o cafenea. Am pierdut noțiunea timpului, astfel s-au scurs trei ore. Râdeam împreună și povesteam fiecare despre viața sa. Râdeam despre viețile noastre și despre cum am ajuns să luăm decizii pe care nu credeam vreodată că le vom lua. Cândva el era foarte hotărât în ceea ce privește facultatea, nu dorea să urmeze studii superioare. Însă între timp ne-am despărțit, iar după o perioadă el a plecat din oraș. Eu eram ultimul an de liceu la momentul respectiv. Am aflat de la cel mai bun prieten al săucă urmează o facultate de arte.— Dacă m-aș putea întoarce în trecut, nu aș schimba nimic! spune el la un moment dat.
Am zâmbit. În acel moment, trecutul nu mai conta pentru niciunul, dar efectele acestuia încă se resimțeau.
Planurile pe care și le făcuseră acei doi tineri îndrăgostiți în urmă cu zece ani, s-au destrămat rapid. După ce tânărul a plecat, tânăra a rămas. Timp de un an a bântuit pe străzile încărcate cu amintiri. Când a venit timpul ca și ea să plece, o parte din inima ei a rămas în acele locuri. Nu s-a mai întors nicicând după ea.
Nu îi puteam spune asta după atâția ani. Nu îi puteam spune că viața mea, planurile mele, nu au mai fost la fel după ce capitolul „noi” s-a încheiat.
Am zâmbit resemnată și tăcută.
M-a întrebat despre viața mea profesională. Voia să știe dacă am reușit să-mi ating visul, acela de a ajuta câți mai mulți oameni. Oarecum ambii evitam să atingem subiect delicat: viața sentimentală. I-am spus adevărul. Renunțasem. Părea dezamăgit, profund dezamăgit. M-a privit cu o ușoară urmă de compasiune.
— Spune-mi sincer, din cauza mea ai renunțat?— Nu chiar. De-a lungul timpului am realizat că nu aș fi reușit. Am ales să mă reorientez.
Adevărul era altul însă. Știam că nu voi putea ajuta pe altcineva, nu câtă vreme nu mă puteam ajuta pe mine. Dar nu voiam ca el să știe asta.
Dar el părea să aibă o viață grozavă. Acea viață la care visam împreună cândva. Avea o fiică, de care era tare mândru. A numit-o Joanna. Mi-au dat lacrimile. Ne doream amândoi o fetiță pe care să o numim Joanna. Mă întrebam dacă soția lui cunoștea toate aceste detalii, dacă l-a ajutat să își realizeze visele. Apoi m-am întrebat care a fost momentul în care a încetat să mă mai iubească. Să se fi întâmplat la începutul acelei veri? Sau în momentul în care a plecat? Ori când a sărutat pe altcineva? Sau când și-a cunoscut soția? Când a realizat că vrea să își petreacă restul vieții alături de ea?— Încă faci asta, spune el și râde.— Hm?— Încă te pierzi printre gânduri.
Își amintea.
Am mai aflat că s-a căsătorit din dragoste, doar că nu au mers lucrurile între ei. Au rămas prieteni buni și încă mai existau sentimente, dar nu atât de puternice încât să trăiască împreună.
„Cât de norocoasă trebuie să fie femeia aceasta.” mi-am spus.
Ne-am despărțit cu greu. Mi-a mărturisit că i-a făcut plăcere să mă întâlnească și că i-am lipsit, în toți acești ultimi zece ani.
Am plâns preț de jumătate de oră, în mașină, la colțul străzii. Mii de emoții m-au copleșit. Dar într-un final, mi-am șters lacrimile și m-am întors la soțul meu, care mă aștepta în casa părinților. Nu mi-am dat seama până în acel moment câtde mult îl iubesc pe bărbatul din viața mea și cât de fericită sunt alături de el.
De atunci au trecut acești patru ani, iar eu nu mai știu nimic despre el. Între timp, în viața noastră au apărut cei doi copii, roadele iubirii noastre.
El.
Ea? Da, da, mi-o amintesc perfect. Îmi amintesc chiar și acea zi de toamnă târzie, când am revăzut-o pentru ultima dată. Era la fel de frumoasă precum mi-o aminteam eu: părul blond-cenușiu, în valuri, peste umerii săi blânzi; același zâmbet molipsitor pe buze; aceeași privire sinceră și curioasă. Priveam o femeie, dar vedeam aceeași copilă de care m-am îndrăgostit în urmă cu treisprezece ani. Era cu adevărat surprinsă să mă revadă. M-a îmbrățișat fără rețineri, de parcă ar fi avut nevoie de acea îmbrățișare. Tremura. Și zâmbea necondiționat.
Eram atât de nerăbdător să aflu cum îi este viața, încât mi-ar fi fost suficient să menționeze simple detalii despre ce a mâncat la micul dejun în dimineața acelei zile. Dar asta m-a dus cu gândul la diminețile petrecute împreună, din perioada adolescenței, în care o priveam cum doarme. Îmi erau dragi acei ochișori verzui, somnoroși. Și eu eram atât de liniștit pe atunci, știam că doar pe mine mă privesc cu dragoste.
Au fost momente de-a lungul vieții mele în care mă întrebam dacă își amintește de mine, dacă își amintește că i-am frânt inima, dacă m-a iertat…
Acum se afla chiar în fața mea, iar eu mă temeam să întreb orice. Mă temeam de răspunsurile pe care mi le-ar fi putut da. Mă temeam să o las pe ea să-mi pună întrebări despre ce s-a întâmplat. Ar crede că am uitat.
Revenind însă la imaginea ei, stătea în fața mea și își bea cafeaua în liniște.— Și în cele din urmă ai ales psihologia? întreb eu deodată.— Oh, nu! răspunde ea hotărâtă.
Nu mă așteptam la acest răspuns.— Ce s-a întâmplat? Spune-mi sincer, din cauza mea ai renunțat?— Nu chiar. De-a lungul timpului am realizat că nu aș fi reușit. Am ales să mă reorientez.
Nu am crezut-o. În sufletul ei mocnea o flacără pe care nu ar fi reușit să o stingă simple ploi. Asta doar dacă nu cumva eu am fost cel ce i-a provocat ploile din suflet…
Fără să vreau, am adus-o în discuție pe fiica mea, Joanna. Se bucura pentru mine, dar oare își amintea de visul pe care nu aveam să-l îndeplinim niciodată, acela de a avea împreună o fetiță pe nume Joanna?
M-am simțit obligat de situație să-i vorbesc și despre mama fetiței mele, chiar dacă ea nu a întrebat nimic. Merita să știe că am încercat să-mi refac viața și că am eșuat. Nu am reușit să o uit niciodată și deși nu ne puteam întoarce în trecut, deși nu mai puteam schimba nimic, nu eram capabil să mai iubesc o altă femeie.— Dacă m-aș putea întoarce în trecut, nu aș schimba nimic! spun eu.
Zâmbește.
Mă simțeam vinovat de tot ceea ce a îndurat. Și încă mă simt. A fost prima mea iubire, poate chiar dragostea vieții mele. Am fugit ca un laș de responsabilitatea unui viitor, am renunțat și am fugit. Am luat cele mai proaste decizii, astfel am ajuns să am o carieră de invidiat și o viață personală demnă de milă.
Mi-a vorbit și ea despre cariera ei în jurnalism. Iubea ceea ce făcea.
Adeseori, în acea zi, s-a întâmplat să nu mă pot concentra pe subiectul discuției noastre, ci doar să îi ascult vocea. Vocea ei blândă, care îmi provocau fiorii unei iubiri de care îmi era atât de dor.
Ne-am despărțit în cele din urmă. Drumurile noastre s-au despărțit din nou… Nu am mai revăzut-o de atunci. Ea nu știe, poate că nici astăzi, dar întâlnirea aceea nu a fost întâmplătoare. Am contactat-o pe sora acesteia și, deși aceastamă blama pentru ce s-a întâmplat în urmă cu zece ani, a acceptat să mă ajute. A invitat-o în oraș sub pretextul unei cine în familie, iar eu mi-am făcut apariția discret, influențat de un dor nebun. M-a durut să o revăd. Era aceeași, dar nu mai era a mea. Știam că după ce o revăd, se va întoarce la el și la viața pe care au contruit-o împreună. Știam că este fericită. Chiar dacă o parte din sufletele noastre nu se vor mai reîntregi vreodată, eram conștient că el va avea grijă să vindece ce eu am distrus.
Astăzi se fac patru ani de atunci și nu mint când spun că aș vrea să o revăd, dar nu merită asta. Trecutul nostru nu mai are loc în viața ei. Am avut momentul nostru, în urmă cu zece ani, dar l-am ratat. Mă uit la fetița mea și mă tem de ziua în care mă va întreba dacă eu am rănit vreodată vreo femeie. Mă privesc pe mine și recunosc cât sunt de prost. Am rănit două femei.