Poveste de toamnă

Sub al dorului pas lacom,

Se frânge floarea primăverii,

Rămânând în al meu suflet

Doar o pulbere a durerii.

 •

Mi-am pierdut umanitatea,

Iar acum ființa-mi bolnavă

Adoarme-n brațele deschise

Ale sezonului de toamnă.

 •

Și doarme-n iz de nostalgie,

În pădurea cea cumplită,

Dar în complexitate nudă

Se trezește învelită.

 •

Căci tu, ființă mediocră,

Mi-ai frânt frunzele de dor

Pe care tainic primăvara

Mi le împletise-n păr.

 •

Și m-ai dezbrăcat de viață,

Ca în taine muribunde,

Sufletele noastre calde,

În iubire să se afunde.