O noapte absolută

O noapte absolută mă-ngroapă-n amintiri,

Iar culorile-mi aprinse în spirit lăuntric ard,

Și într-un fel sau altul, pe ale culmii nemuriri,

Singurătatea se deșteaptă în glasuri de smarald.

Iar timpul rupe foi din cartea vieții mele,

Și lacrimi de tristețe mor în ochi senini,

Iar strălucirea pe care o vedeai în stele

A pierit, se pare, într-un mod sublim.

Căci mă cumpăram pe mine cu câteva minciuni

Pe care tu le-ai îmbrăcat în șoapte de amor,

Însă din acele schelete albe de minuni

Au mai rămas în urmă doar suspinele de dor.

Pe care le-am cuprins în tăcerea nopții sacre,

În ramele de vers ale cântecului nostalgic

Ce curge posesiv în fragmentele macabre

Ce alcătuiesc profund al tristeții ritm tragic.

Și imaginile noastre spre neuitări pornesc,

Fumegând subțire parfumuri de speranță

Ce mă-ndeamnă în mod direct să mai trăiesc

Alături de tine și cea de-a doua viață.

Însă rațiunea lovește cu pumnii în pereți,

Strigându-mi că ești doar un simplu trecător,

Și că niciodată nu vei fi capabil să înveți

Să iubești al meu suflet nemuritor.

Și adâncită fiind în sinea-mi cutezătoare,

Mă zbat în înoturi ireale, cu răsuflare întretăiată,

Spre suprafața afundată în gând, nimicitoare,

Pe care, dragul meu, tu o iubeai odată.