Pe aripi de singurătate

„Nimeni nu avea dreptul să-mi smulgă

Sufletul, din pieptul blindat cu speranțe,

Lăsând în urmă o durere muribundă

Scăldată în sumbrele note flagrante.

Căci nimeni nu avea acces la cheia

Care ar fi putut deschide cușca de fier,

Și care ar fi putut dezvălui femeia

Încătușată în lanțuri, ca un prizonier.

Dar cumva în juru-mi, golit de deplinătate,

Undeva în centru un spațiu nou se țese,

Iar în locul lacătelor de aur, ferecate,

Se deprind pe-alocuri aromatice miresme.

Și cumva în locul care demult era pustiu,

Își face apariția un înger cu aripi negre

Și trezește în mine un vis argintiu

Ce luminează peste sentimentele funebre.

Iar inima a aprins nestăpânite incendii

Cu flăcări sângerii de-o iubire profundă

Și fără să descopăr în ființa mea remedii

Am simțit cum încet în durere mi se afundă.

Căci tu, înger decăzut, aprins-ai în mine foc,

Lăsându-mă în urmă, cenușă să devin.

Pentru tine totul a constituit un joc

În care ai dat vina numai pe destin.

Dar nu te condamn, căci eram conștientă

Că umbra ți se va pierde în raze de-ntuneric,

Iar amintirea ta subtilă va fi suficientă,

Ca să păstrez o eternitate al tău portret feeric.”