Lumea din cub

Un colaj de zmeură și floarea-soarelui ia locul norilor, transformându-se într-o pulbere amețitoare de culori și mirosuri. Carnea îmi este anesteziată, deși interiorul se luptă din nou să scape din plasa cu țepi de cactus pe care mintea i-a oferit-o drept cadou.

Punct. Și de la capăt.

Sunt într-un cub. Nu am prea mult spațiu și nu știu cum să ies de aici. Nu știu nici măcar ce s-a întâmplat și cum ajuns aici. Poate vinul dulce pe care l-am băut cu o seară în urmă și-a creat cursul în sens invers și mi-a afectat imaginația. Uneori, mintea îmi oferă universuri prea vii.

Tot ceea ce îmi amintesc este acel covor murdar, cu urme persistente de budincă de vanilie și sentimente învechite, pe care nu m-am îndurat încă să îl duc la spălătoria de la capătul străzii. Sentimentele s-au pierdut de mult timp prin țesătură și nici budinca nu o mai pot recupera.

Prea multe pastile luate împotriva anxietății… Niciuna nu a reușit să o învingă. Sunt precum niște soldăței care știu cine le este inamicul, dar nu și la ce să se aștepte din partea lui.

Bila păroasă din mintea mea e prea mare, ceea ce restrânge cubul din exterior din ce în ce mai mult.

Ochii mei devin cer cafeniu peste colajul de zmeura și floarea- soarelui. Cerul își elimină suferințele printr-o ploaie lungă, fără a îndrăzni însă să aducă și fulgerele. Ochii își elimina parte din suferință prin lacri-… nu! Ochii mei sunt un colaj de zmeură și floarea soarelui. Un morman de sentimente zace în mine, iar mintea încearcă să le uite.

Mă plasează astfel într-un cub care elimină oxigenul în aceeași măsură în care nisipul din clepsidră alunecă șerpuit pe drumul strâmt al sticlei.