Omul invizibil sunt eu!

Sufletul meu se află într-o perpetuă înstrăinare față de chipurile din jur. Mintea se simte obligată să abandoneze astfel lumea reală în favoarea viselor, punându-și speranțele de a părea un om normal într-un balon cu aer cald și lăsându-le să piară în eternitatea cerului. 

Anxietatea îmi este drog lipit de coaste, care îmi agită inima și îmi tulbură gândirea. Încă aștept momentul în care voi reuși să o prefac în cenușă. Tocmai de aceea scrumiera se află noapte de noapte lângă pernă, așteptând să se umple cu toate toxinele pe care corpul va decide sa le verse.

La naiba cu viața în care trebuie să mă simt un om invizibil! 

Gândurile mele sunt o băutură de Coca Cola care și-au găsit deja perechea de Mentos. Ele preferă să creeze aripi de porumbel căzute în baltă roșie de necruțare a șoferilor, ci nu pene curate care își iau zborul peste uimitoarea lume de furnici care suntem!

Singurul moment în care nu mă simt invizibilă e atunci când privirile oamenilor aruncă necruțătoare castane în mine. Atunci, decalajul de emoții mă fac să par un cocostârc care are aripile tăiate. 

Rămân în continuare un cocostârc care se uită cu capul înclinat spre apus. 

Soarele apune la finalul fiecărei vieți, iar timpul se pierde pe valuri de mare, rămânând doar o parte din suflarea veșniciei.

Lasă un răspuns

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.