DA CAPO AL FINE

Se lupta cu cel mai mare dușman al ei: ea. Propria ei persoană îi era cel mai de temut și cel mai înfricoșător inamic. Și deja se lupta de prea mult timp cu ea însăși. Gândurile o măcinau teribil, amintirile parcă veneau peste ea în valuri puternice și simțea că nu poate face față la atâta presiune. Simțea că nu poate respira, iar singura soluție la ceea ce simțea, nu mai era la îndemâna ei. Astfel, din nou, trebuia să învețe să se descurce de una singură. Singurătatea îi era cel de-al doilea inamic și slăbiciunea ei cea mai mare. De fapt, uneori reprezenta o frică incontrolabilă. S-a luptat cu frica aceasta de mult prea mult timp. Credea că a învins-o, dar din nou, părea că ea este cea învinsă și revenea din ce în ce mai puternică. Încerca să își adune puterile, dar simțea că merge în gol. Nu vedea nicio ieșire din situația în care se afla și încerca cu disperare să reușească. Se gândise de multe ori, de ce trebuie să se întâmple lucrurile așa în viața ei? De ce sentimentele ei o puneau mereu la zid? De ce simțea totul atât de intens, dar în final, acea pasiune și sinceritate a sentimentelor și trăirilor ei, ajungeau să se întoarcă tot împotriva ei? De ce se bizuia atât de mult pe alții și atât de puțin pe ea? De ce oare ceea ce oferea ea cu atâta dragoste și dedicare nu se întorcea la ea nici măcar pe jumătate? Avea atât de multe întrebări. Și niciun răspuns. Simțea că și-a pierdut controlul propriei vieți, că toate alegerile ei, de fapt nu erau alegerile ei și că într-o ironie ciudată, ea ajunsese o marionetă în mâinile altor persoane. De fapt, era o marionetă a propriilor decizii. Ea a permis acest lucru. Ea a lăsat lucrurile să se întâmple astfel. Și niciodată nu se învăța minte. Repeta mereu și mereu aceleași greșeli. Problema era că, de fiecare dată când apărea o nouă lovitură, intensitatea acesteia era de cel puțin două ori mai puternică decât cea anterioară. Iar ea devenea din ce în ce mai extenuată să trăiască. Se simțea a nimănui, sentimentul abandonului persista în ființa ei, iar iubirea și fericirea parcă o ocoleau. Privea în gol, exact cum ajungea să o facă adeseori când își privea viața în retrospectivă. Își analiza mult prea mult acțiunile, își calcula mereu pașii, dar parcă tot greșea. Nici nopțile lungi, pierdute gândindu-se la următoarele decizii pe care ar trebui să le facă, nu o ajutau să fie înțeleaptă în alegeri. Tot același rezultat: suferință. Se forța de multe ori să zâmbească, însă toți îi puteau citi sufletul ca pe o carte deschisă. Nu se putea ascunde. Iar măștile pe care încerca să le poarte în fața celorlalți, parcă erau transparente. Prefera să stea în umbră, până când va fi pregătită să facă față lumii din nou. Până când va reuși din nou să zâmbească așa cum o făcea nu demult sau când simțea că e mai fericită ca niciodată, când simțea că iubirea o inundă, iar cealaltă jumătate a ei ii zâmbea, până atunci va trebui să rămână în anonimitate. Nu era încă pregătită să își accepte propria realitate. Încă spera că nu e adevărată și voia să nege ce i se întâmplă. Se mințea că e bine, doar ca să ajungă să creadă și ea cu adevărat acest lucru. Dar nu era deloc bine. Simțea că ii lipsește ceva sau poate cineva.

Simțea că îndatoririle zilnice o copleșesc mai mult decât ar trebui, iar promisiunile făcute nu le mai poate onora. Se forța să se ridice din groapa în care căzuse, dar alunecă la fiecare încercare, iar asta aducea cu sine o frustrare și mai mare. Însă, singurul motiv pentru care se afla în situația în care era, se datora numai ei. Ea a permis toate aceste lucruri să o dărâme, iar acum tot ce avea de fapt de făcut e să înceapă să construiască din nou bucățică cu bucățică tot ceea ce s-a stricat. Zidul de despărțire între ea și lumea ce o înconjura. Fusese slabă când a decis să dărâme acel zid. Trebuia să asculte mai mult de conștiința sa și să aibă răbdare să scoată cărămidă cu cărămidă și să nu dea jos tot zidul odată. Dar îl va reconstrui, în timp. Iar atunci, nu va mai permite nimănui să distrugă nimic din ce nu le aparține. Însă, va dura, iar ea suferea mult prea mult ca să aibă răbdare. Dar nu avea altceva ce să facă în acel moment, decât să aștepte în tăcere să se vindece, iar apoi se va apuca de reconstruit.