Undeva în timp
Băncuța din parc, din fața lacului i se părea un loc atât de liniștitor. Era o zi frumoasă de vară, spre asfințit. Copiii se jucau în parc, țipau și se zbenguiau în jurul părinților. Oamenii păreau fericiți, plimbându-se în jurul lacului. Din când în când, rățuștele zburau, dar se întorceau din nou pe lac, acolo unde se simțeau acasă.
Privea atentă la atmosfera din jurul ei, însă parcă întreruptă dintr-o transă, pe bancă i s-a alăturat cineva, o cunoștință veche, cu care nu se mai auzise de mult timp. Nu a scos niciunul nicio vorbă inițial. Doar stăteau unul lângă celălalt. După, discuția a început puțin încordată, parcă stângace, niciunul din ei nu îl privea pe celălalt în ochi. Peisajul era prea frumos, așa că se uitau doar la lac. Dar după ce tăcerea s-a rupt, discuția a venit de la sine; parcă nu încetaseră niciodată să vorbească. Îi fusese dor, să stea și doar să discute. Se simțea liniștită, împăcată, deși nu mai vorbiseră de mult timp. Uitase cât de mult îi place să petreacă timp și să râdă cu prietenul ei. Stabilise că va sta în parc doar 30 de minute, dar ajunsese să stea pe acea bancă aproape 3 ore. Nu își mai aducea aminte ultima oară când a stat pur și simplu, parcă fără nicio grijă pe umeri, doar să povestească nimicuri. Se simțea importantă și pentru asta aprecia extrem de mult timpul petrecut cu el.
Deodată, a simțit adierea caldă a vântului în acea seară de vară, ceea ce cumva a fost semnul că seara trebuia să se încheie. Și-a luat la revedere de la prietenul ei, și-au zâmbit și au plecat, lăsând frumusețea acelei seri de vară, în timp.
Mergând spre casă, a simțit pace și mulțumire, dar mai ales recunoștință. Recunoștință că a reluat legătura cu cineva care îi fusese atât de drag odată. Un vechi prieten.