ATEMPORALITATE

Am rămas privind, pe o stradă cu un singur sens. Nu mă pot întoarce, deci trebuie să merg înainte. Privesc totuși și în stânga și în dreapta, în speranța că poate reușesc să găsesc o scăpare, o scurtătură, ca să nu fiu nevoită să merg pe drumul ce mi se deschide în față. Pare prea dificil, prea anevoios, mai ales pentru o persoană neantrenată și fără experiență ca mine. Simt că nu pot. Sunt tot felul de obstacole, de dureri și îmi e frică. Mă uit din nou disperată în jur, în speranța că poate mai e cineva pe drum și îmi poate oferi sprijin, companie sau măcar niște sfaturi despre călătoria pe care urmează să o fac. Dar nu văd pe nimeni. Încep să tremur și vreau să mă întorc, dar nu pot. O forță parcă nevăzută mă împiedică să fac acest lucru. Încep să mă zbat și să țip. Nu vreau să merg înainte. De ce nu mă lasă să merg înapoi? Știu deja drumul acela. Pe drumul din fața mea, nici nu știu ce mă așteaptă, nu știu dacă voi rezista. Încă tremurând, nervoasă și cu lacrimi în ochi, îmi fac curaj și pornesc, nu pot rămâne acolo, pe loc. Totuși, deși vreau să înaintez, parcă merg în gol, parcă merg degeaba, fiindcă simt că nu mă mișc. Sau și dacă mă mișc, nu pare ca parcurg prea mult din drum. Vântul bate puternic, iar drumul parcă mă înghite. Încep să mă panichez și mai tare decât înainte, iar inima îmi bate din ce în ce mai repede. Părul îmi intră în față și nu pot vedea nimic. Încep să mă agit, iar câteva broboane de transpirație încep să se adune pe fruntea mea. Mă străduiesc să înaintez și pare că mă lupt cu un dușman nevăzut. Simt că mă împinge înapoi, mă ține strâns de umeri și nu vrea să continui. Nu înțeleg. Acum vreau să merg înainte. De ce nu o pot face? E absolut irațional! Strânsoarea lui devine mai puternică, iar eu simt că nu mai respir normal. Nu mi-am dat seama, dar ochii mei stăteau închiși. Poate de frică, poate de rușine sau pur și simplu din dorința de a nu vedea ceea ce e de fapt în fața mea. Decid să îi deschid. Nimeni. Dar tot parcă mă ține cineva. Cu o ultimă sforțare decid să mă lupt cu inamicul meu. Mă zbat, încerc să scap de strânsoarea lui, dar mă ține țintuită în acel loc și nici vorbă să îmi dea drumul. E prea puternic. Încet, încet cu mișcări lente, dar precise, mă îngenunchează.

Într-o umilință, durere și obligație, cad pe genunchi și rămân cu capul plecat. Nu vreau să văd cine e de fapt. Nu pot să privesc în sus. Nu pot să privesc înainte. Dintr-o dată, vântul s-a domolit, iar agitația din jur parcă a dispărut de tot. Ridic capul din pământ cu ultima mea fărâmă de curaj și privesc. Drumul e pustiu și sunt singură. Ce se întâmplase de fapt? Unde era cel care mă forțase și mă controlase așa de învrăjbit? Fusese totul o iluzie? Înnebunisem oare? Deși am încercat să mă ridic de atât de multe ori, puterile mă părăsiseră și nu mă puteam clinti din locul în care căzusem. Simțeam cum viața parcă se scursese din mine, iar eu nu mai aveam vlagă să-mi continui drumul. Și din locul și poziția în care mă aflam, am început să mă gândesc. Așa au fost ultimele mele luni pentru mine. Dificile, lipsite de viață, singure, reci, iar dușmanul, nici eu nu știu. Probabil eu sau trecutul meu, care încerca și a reușit să mă țintuiască în loc. Nu puteam pleca. Eram blocată în locul acela și nu puteam să îmi văd de drum. Nici nu puteam să mă întorc, nici să înaintez. Mă aflam parcă într-o situație atemporală. Eram blocată între trecut și viitor. Prezentul meu parcă doar mă ținea în viață și nu mă lăsa să călătoresc nici înapoi, nici înainte. Iar dacă începeam să merg, parcurgeam atât de puțin din drumul meu, într-un timp parcă infinit de lung. Drumul acela era marea provocare a vieții mele. Știam că trebuie să merg mai departe, iar singura metodă să fac acest lucru este să mă agăț cu putere de viitor, de ce avea să îmi ofere călătoria, drumul din fața mea. Îmi era totuși extrem de greu să renunț, trebuia fie să mă las în voia sorții, fie pur și simplu să ignor acel dușman care apărea adeseori înaintea mea și să continui. Mă aflam atunci în acel loc, deoarece m-am oprit puțin pe drum, aveam nevoie de o pauză mai mult decât orice, deoarece călătoria mea devenise mult prea istovitoarea și riscam să mă prabușesc pe asfaltul rece și să nu mă mai ridic. Deși pauza mea a fost mai lungă decăt am vrut, cred că a meritat, fiindcă am reușit să reflectez la mine, la ce vreau, la ce îmi doresc, iar dușmanul meu, un antierou, mă ținea pe loc, doar până când aveam să fiu din nou pregătită să pornesc la drum. Dar acum, acum voi continua. Normal că sunt speriată, plină de frici și temeri. Nu îmi place necunoscutul din fața mea, dar îl voi învinge. Sunt doar în tranziție oricum. Voi ajunge la destinația mea finală, iar toată această călătorie dificilă va fii meritat tot efortul. Gata, mă ridic și mă pregătesc. Îmi pun în spate bagajul cu amintiri, evenimente importante, așteptări și mai ales dezamăgiri și tristeți, alături de toate planurile mele, și pornesc. Un pas, încă un pas, și încă unul. Și-am plecat.

Lasă un răspuns

Latest post

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.