Un râu rece

Ecoul ultimelor mele vorbe îmi răsuna mult prea puternic între pereții craniului meu. Era ca o  minge minusculă ce se izbea de oasele mele plate. Știam că nu pot repara nimic și totuși am ales să îți vorbesc pentru o ultimă dată.

Grijile îmi fisurau întreg scheletul. Nu știam dacă acționasem corect și nu știam dacă vorbele mele o să înflorească din nou în inimă ta. Dacă mai era o rază măruntă de speranță care să hrănească bobocul sădit cu glasul meu, căci dacă e vorba, lacrimi erau destule cât să înece și acea ultimă floare vie.

Ochii mei de sticlă îți căutau lumina zâmbetului în orice făptură vie pe care o îmbrățișau cu privirea de jos până sus.

Căutăm alinare pe aripile vântului, în căldura focului, în mireasma frunzelor de nuc și-n dansul melodios al mării, însă în zadar…

Am plâns până m-am transformat într-un râu. Inima-mi rănită, a înghețat peste noapte păstrând apa curgătoare veșnic rece. Glasul meu de altă dată s-a preschimbat în susurul abia auzit al izvorului, iar trupul meu schilod s-a așternut pe pământul inert sub forma unor pietricele mărunte de culoarea cenușii arse.