Într-o pădure…

Luna palidă se topea în albastrul viu al dimineții. Ceața sublimă se scurgea picătură cu picătură pe vârfurile arborilor ca roua răcoroasă.  Primul cântat al unui cocoș îngâmfat parcă tăia cu putere liniștea deplina a nopții seduse de primele ore ale noii zile. Mândru, Soarele se înalța lent în dansul său somptuos, tot singur pe întinderea albastră a ringului de vals. Tot șuieratul fantomatic al nopții parcă fu înghițit de adâncurile pământului, iar negrul dens dispăru pe fundul râului ce curgea lin.

În zorii zilei, o căprioară își facu timid apariția și gustă din iarba moale a pajiștii. Din urmele copitelor ei, lăsate în pământul umed, ieșeau flori aidoma ghioceilor din zăpadă. Brațele Soarelui se întindeau grijuliu și cu un impuls de lumină le înmulțea neîncetat, până ce poiana deveni parcă paleta uzată a unui pictor.

Căprioara păștea liniștită. Trupul ei zvelt, cu piciorușe subțiri o purtară prin cele mai necunoscute meleaguri ale pădurii bătrâne. Nuanța castanie a blănii ei se pierdea printre trunchiurile de arbori.

Trecură zeci de minute, poate chiar sute păscând și cutreierând liniștită prin deșeurile pădurii, până când ziua se boteză în noapte și toată pădurea fu păzită de pupilele pătrunzătoare ale lunii.

Căprioara, acum vizibil obosită, înainta cu pași îmbătrâniți prin pâcla nopții. Blana ei castanie de altă dată, strălucea acum de o albeață sidefie sub razele perlei cerești. Își aplecă gâtul subțire spre ochiul curat de apă și vrând să se adape, se preschimbă într-un nufăr cu petale lucioase. Floarea pluti agale până în mijlocul apei, unde, îndemnată de sutele de stele se topi și adormi pe fundul lacului. Printre firișoarele de nisip și scoicile din altă eră, cânta fără oprire sufletul căprioarei.

Cântă și astăzi, statornic înfățișării de altă dată așteptând cu disperare un alt suflet cu care să danseze în inima pământului.