Dansez cu ploaia

Strada pustie din miez de noapte, ne este sală de dans. Picăturile reci de ploaie îmi șoptesc ceva la ureche, dar eu le aud doar cu urechile și nu le ascult și cu mintea. Stropii îmi cutreieră trupul rece, de sus până jos, și mă întreb, de ce m-am îndrăgostit de ploaie. Rece, mohorâtă și niciodată prezentă arunci când trebuie. Îmi inunzi visele și îmi pătezi amintirile. Mă înec în râurile tale de iubire, iar pietrele de pe fundul apelor tale mă îmbrățișează strâns lângă ele. Îți e dor de mine și de lumina zîmbetului meu. Mi-ai zis cânva, ca apa are memorie, deci, acum știu că ai să mă ții minte toată viața. Ai să îți amintești de tabloul amorului nostru albastru. Lichid îmi e corpul, dar de piatră îmi e sufletul. M-am desprins din jocul ploii, brusc și am fugit cât mai departe în deșert. Pe un loc uscat, unde știu că nu o să mă găsești niciodată. Adio ploaie, adio iubire!