În toamna anului trecut
În toamna anului trecut eram la un pas de moarte. Gândurile uscate ce îmi zburau bezmetic prin minte ca o furtună dezlănțuită și aglomerația urbană în care trăiam îmi cauzau dureri insuportabile de imaginație. Rămăsesem parcă pe o insulă pustie, departe de parfumul galben al tablourilor și de fildeșul alb al clapelor pianului, privată de bucuria foșnetul unei grămezi noi de foi și de cerneala translucidă cu care îmi imaginam că scriu.
Plantam în minte zeci de semințe acre și amare și mă rugam cerurilor să răsară fructul pasiunii în viata mea. Să crească o iubire nebuna pentru agenda ce încă mă așteaptă deschisă. Exact la fel ca o legenda necrezut de nimeni, însă acceptată de toți, atârn de un fir de speranță și implor ca mintea să mi se coloreze și să mi se umple cu zumzetul primăverii.
Nu voiam să mor în cavoul blestemat al singurătății, ci preferam să mă înec în propria-mi arta.
Mi-ai greșit mult prea mult, tu rima obosită și tu ,nuvela părăsită, și parca voiam să mă despart de voi, atât cât să explorez întunericul minții mele. Ajunsesem să cred că nu mai există cale de scăpare din temnița camerei mele, până când zgomotul unui pix căzut pe podea m-a trezit din moartea cronică în care mă aflam. Voiam să îmi scald oasele obosite și mintea adormită într-un caffe latte și să mă îmbăt cu proză până când soarele avea să spargă tabloul nocturn în care mă învârteam. O dată ce răsăritul îmi zâmbea, voiam să zbor printre litere și să mă las înghițită de marea și secretele ei. Focul să-mi ardă pielea pana la ultima virgula, în adancul pământului și să simt freamătul campiei când se naște o păpădie.
Plouă cu bomboane peste aspirațiile mele, căci doar visul a mai rămas din mine.
Mă întorc cu fața spre apus și mai vărs încă o lacrimă pentru testamentul ce l-am lăsat scris mâzgălit pe colțul mesei. Și ce las acum scris, pe asfaltul ud de pe șosea, e călcat în picioare de oamenii grăbiți, prea distruși pentru mine.
Eram aceeași persoană de astă-toamnă care a murit prematur învelită în faldurile rimelor.
Și de-ar fi să dispar în ceață norilor de dimineață, aș înmormânta poezia toată o dată cu mine.