În sufletul iernii

Se topește cerul peste inima mea adormită, părăsit de culori și de emoții. Încerc să aprind o lumânare, să mângâi căldură fumului ce se înalță deasupra trupul meu, dar mâinile-mi tremurânde scăpa și ultima speranță, ultimul chibrit al salvării mele. Sufletul mi se îneacă treptat de dorul frunzelor de toamnă, de dorul sobei ce crapă de căldură în casa bătrânească, de dor al sunetului sufletului de copil.

De mult am îmbrățișat pătura întunecată a nopții și frigul neîndurător al iernii și de mult mintea-mi plină de rugăciuni a înghețat…