Azi, nu mi-e dor

Lumina se mărește, cu cât mă aproprii mai tare,

Se pierde întunericul în destine.

mă pierd și eu…

de mine tine.

 

Și-mi crește pulsul,

sub greutatea a ce va urma,

căci preferam să-mi plimb inima pe drumurile

ce de mult nu au rezolvat problema.

 

Acum pot privi in față fără să mă tem,

cum oare mi-am dorit mereu.

Deși încă tânjesc din a mă regăsi printre ruine,

pentru că trecutul se șterge mai greu.

 

Azi vreau să-mi fiu Soare,

căci să le fiu cer altora doare prea tare.

Nu las trecutul în întuneric,

și totodată îmi urmez ritmul de stele.

 

Vreau să mă poarte razele spre alte

stele, alte ceruri, alte planete.

Dar eu de ce urmez calea care mă duce spre

același univers în care nu-mi găsesc locul?

Sau nu-mi este destul de confortabil?

Sunt singura care-mi cunoaște adevarata lumină,

dar nu știu cum de aleg tot prin ochii tăi să mă privesc,

și doar întuneric să zăresc.

 

Îmi plang viitorul și-mi recunosc:

nu mi-e dor…

Mi-e dor de zilele în care exploram lumea din jur,

nu din înăuntrul meu, pentru că

atunci când soarele apune,

până și universul meu se întunecă.

 

Aș fi vrut ca azi prezentul să-mi fie Lună și să-mi lumineze sufletul,

dar de ce aș cere așa ceva?

Nu-i dau importanță nici cât unei eclipse.

 

Azi, nu o să las prezentul să se piarda.

Azi, călătoresc spre Pluto.

Spre dorul a tot ce aveam odat’.

Sau de ce n-am avut nicicând.

Azi, mi-e dor sa-mi fie dor.

Lasă un răspuns

Latest post

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.