Drept înainte către sol

Atât mintea cât și inima-mi firavă sunt depășite.

Nu știu ce să mai facă.

Nu știu nici ele, nu știu nici eu.

Am rămas stagnate,

Înghețate, parcă, într-un cub mare de gheață.

Și stăm… și stăm, așteptând mila ta.

Pentru că în asta m-ai transformat –

Aș renunța la tot ce pot oferi,

La trup, la suflet, la dorința de a arăta tuturor puterea feminină, doar ca să pot fi protejată de brațele tale.

Mi-ai dat atâta speranță,

M-ai hrănit atât de mult încât am înflorit chiar sub ochii tăi, fără să îți dai seama.

M-ai urcat până mult deasupra cerului și a tot ce poate fi interpretat de mintea umană,

Iar apoi mi-ai dat drumul, fără nicio remușcare.

Fără a intenționa să mă prinzi înainte de a mă izbi de sol.

Cu adevărat trist e că eu nu îmi dau seama de asta.

Sau cel puțin nu vreau.

Plutesc lin și te aștept.

Te aștept acum și te voi mai aștepta încă o mie de ani dacă va fi nevoie.

Promit să nu mă prăbușesc.