Legenda ploii de vară

În amintirea unei zile ploioase de vară,

Îți scriu acum o scrisoare.

•

Dragă tu,

Nu ți-am mai scris de mult timp,

Poate pentru că am încercat să uit că plămânii tăi

Încă se hrănesc cu aer.

Nu le-am mai vorbit de multă vreme prietenelor mele despre tine,

Poate pentru că am încercat să arăt indiferență inimii mele,

Care încă te strigă puternic.

Însă, azi, pentru că vremea de afară este perfectă pentru

Depănarea amintirilor văratice,

M-am gândit să-ți spun povestea din spatele zilei ploioase de vară.

Îți mai amintești că trebuia să ne plimbâm împreună?

Totul era pregătit.

Soarele își punea lumina pe străzile noastre

Și le încălzea cu razele lui blânde.

Luna era pregătită ca în câteva ore să-și facă apariția pe cer

Și să-și trimită păcatele prin stele.

Vântul sufla norii, undeva, departe,

Ca noi să putem gusta din arzătoarele culori ale amurgului.

Nu ai mai venit.

Și m-am frânt.

Am devenit și vânt, și lună, și nori, și soare,

Iar apoi, soarele și-a stins veșnic lumina pentru tine

Și nici nu te-a mai încălzit, lăsându-ți esența înghețată.

Vântul ți-a luat toate particulele din corp cu care erai în stare să iubești

Și le-a trimis în infern.

Luna le-a șoptit astrelor să lase asupra ta toate nenorocirile,

Culorile de pe cer ți-au ars ochii, lăsându-te fără vedere,

Iar norii au adus asupra ta o ploaie care ți-a inundat plămânii,

Conștiința și întregul trup.

Bucățile din mine s-au prefăcut apoi în stropi de apă,

Care, pentru fiecare inimă frântă vara,

Aduc pe Pământ o furtună.

Cu drag,

A ta bucată de natură.