Viața de artist

A fi artist este o povară,

un chin, un sacrificiu,

dar genul acela de tortură plăcută

pe care te simți binecuvântat să o simți (chiar de sună aberant).

A fi artist înseamnă a vedea cu inima

și sufletul

tot sublimul lumii înconjurătoare,

iar tot ceea ce este grotesc străpunge fiecare os,

căci noi, artiștii trăim viața la cele mai înalte cote:

când suntem fericiți, revărsăm pe hârtie fiecare detaliu cât de mic ce a contribuit la această stare,

iar atunci când suferim,

ne simțim goi precum o pădure fără copaci,

sfâșiați de ultimele fărâmi de putere

și sufletul rămâne prăbușit la pământ, nevrând parcă să își revină.

De ce să trăiești așa când poți să fii fericit mereu?

E ca și când ai întreba de ce inspiră și expiră omul,

căci noi asta facem: respirăm fericire, tristețe, furie, răsărituri, apusuri,

și le transfigurăm în artă

căci ce ar mai fi lumea aceasta fără poezie?

Ce ar mai fi lumea aceasta fără cei care sunt considerați enigmatici, neînțeleși

sau poate chiar dubioși?

Aceasta este soarta scriitorilor, plătind scump prețul nemuririi lor și a celor pe care îi iubesc

și care îi inspiră să așterne artă pe hârtie,

datorită cărora sufletele au tresărit,

simțindu-se descărcate și încărcate emoțional în același timp.

Pare o tortură, nu-i așa?

Ei bine, aceasta este tortura pe care noi o iubim,

căci arta cere sacrificii,

iar eu, o scriitoare enigmatică, neînțeleasă, inadaptabilă mi le asum însutit

pentru a ține în mână volumul de poeme intitulat „arta de la răsărit”.