Suflet pereche

Îmi era dor de tine,

deși nu te cunoscusem niciodată.

Îmi era dor de acea atingere de mâini,

de acele îmbrățișări ce opreau suferința din a clocoti

și de acele săruturi furate la răsărituri și apusuri,

ca semne ale unui nou început în iubirea noastră.

Și-am început să te caut în soare, în nori, în stele și în lună,

dar totuși nu te găseam în atâtea miliarde de bărbați

ce există în această lume înfumurată de urâtul ce pare estetic…

Atâtea miliarde de suflete diferite și tot nu te găseam…

Deveneam din ce în ce mai hămesită de dragostea ta

ce simțeam că a fost cândva haina ce mi-a îmbrăcat sufletul

și tot nu te găseam și am încetat să mai sper…

Până într-o zi de iarnă, în care vremea de afară empatiza

cu inima mea înghețată și plină de zăpadă sângerie

de masacrul suferinței purtătoare de moarte,

când în sfârșit te-am găsit și te-am îmbrățișat,

simțind mirosul parfumului tău ce mi-a redeschis căile respiratorii

și te-am sărutat la apus, iar un gust de déjà-vu s-a așternut pe buzele mele

ce se uscaseră de dorul tău,

deși nu te cunoscusem până atunci.