Numărătoarea

Stau cu nasul lipit de geamul

De la care număram din doi în doi

Până s-a pus Trei, grosolan, de-a curmeziștul.

Mănânc grișul cu lapte și gust de noroi

Într-o zi de mai, o joi cu speranțe de mai bine.

Mă înspăimântă dihania de prin ropota fugară

– schelet umbrit al marilor giganți –

Pentru o clipă, doar, îmi pare că te văd cu gâtul rupt,

atârnată de o sfoară. Mă uit mai bine, ai ochi de cioară și de abis

Și pielea-ți miroase a foc stins și mosc.

Zâmbești meschin, cu gura strâmbă, rujată cu mure coapte…

Doi, patru, șase,

Doi, trei, șase, trei, trei, trei

În luciul geamului sunt eu; jivina muribundă sunt tot eu, dar din altă vreme,

Cu grișul uscat și rătăcit, aburit și-nfometat

De o iluzie binară, doi, doi, doi – e greșit!

Începem cu trei, trei, trei,

Și pe zero-l abandonăm în cutia cu vise, în zmoala încinsă…

Alergăm pe lama tocită a unui cuțit: tu cu gâtul rupt, eu cu ochii scoși

Numărăm naiv, patetic și irațional, gelozia de alarteri

Furia de ieri, crima de acum o oră, sinuciderea după 12 noaptea!