Sheirsunklerden
5
Pe urmele serafimilor, mă întorc pentru a doua oară la Sheirsunklerden. Privesc lumea prin geamul aburit al unui tren defect și mi se pare mai frumoasă, așa neclară! E inumană! Aerul miroase a ploaie și a putregai, îmi amintește de copilărie, de liniștea și toropeala zilelor de octombrie. Ceața ne cuprinde locomotiva, apoi fiecare vagon în parte. Natura s-a infectat de-o boală fără leac! Stând singur, încercând să fac raportul celor petrecute, mi-am descoperit vocația de scriitor. Să-l ia naiba de raport! Scriu ce gândesc, cum gândesc și poate așa o să fie mai bine. (…)”
*
Am coborât absent în gara din Sheirsunklerden, gândul îmi zbura constant la carnetul maroniu pe care n-am apucat să-l citesc pe de-a-ntregul și care zace în sacoșa cu cărți. Mă simțeam ca și când aș fi privit un film, dar nu până la final, iar curiozitatea îmi rodea sufletul. Aveam atâtea întrebări, întrucât pentru o clipă m-am simțit Don Quijote, luptând cu morile de vânt – captiv în propria lume, silit să știe că este un simplu personaj fără a putea fi luat în serios. Tragic! Oare voi avea soarta lui? M-a lovit realitatea absurdității și m-a cuprins teama, auzisem nenumărate teorii ale conspirației despre lumea reală și totuși ce puteam crede? Acum, toate mi se păreau plauzibile. Dacă într-adevăr aveam să dispar, ce puteam face? Nici nu am îndrăznit să-l anunț pe Konrad. Nu i-a păsat de liniștea dintre noi, nu s-a obosit s-o rupă ca de obicei, pe semne că și el se găsea stingher. Am traversat peroanele, trăgând de bagaje cu toată forța. Fuseserăm singurii pasageri pentru Sheirsunklerden din acea zi. Era încă devreme. În depărtare șuieratul unui marfar alunga câinii de pe ogoare și băga spaima în caii priponiți pe lângă șine – mi-i imaginam nechezând, săltând din copite cu coamele fluturând în vânt, pe lângă ei iarba grasă și gălbuie se culca la pământ, frunzele se roteau în aer și hurducăitul vagoanelor zguduia ființa ca Taraxippos într-o altă vreme, care le îngrozise strămoșii.
Ceasul mare, rotund, cu cifre romane, indica ora 12:40 și am înghețat, nici un mușchi nu a vrut să mi se mai miște. Ce poate fi durere mai mare ca sentimentele nerostite, prefăcându-te la infinit ipocrit, cinic și distant pe când ești blamat, laș și neputincios? Există ceva mai atroce decât moralitatea sufletului înecată în secrete și moravuri pe când însăși singurătatea se așterne vremelnică peste noi? Iată, neputința, cea mai mare durere a omenirii, care-ți înțeapă măruntaiele c-un ac de viespe, propulsându-te în colapsul șocului anafilactic pe când buzele – atât de râvnite – au gust de cenușă. Într-o dragoste iluzorie stau urme de stres la ușă, pupile dilatate de la prea multe prăjituri cu mercur și-o teamă puerilă de abandon, deși singur ai fost dintotdeauna. Ironic, straniu, lucru imposibilitatea de a acționa, imobiliziat în pământul din care cresc mărăcini, printre șinele de cale ferată. Konrad mergea mai departe, fără a se uita la mine. Văzusem străinul cu ochii gri așezat cu brațele încrucișate, rezemat de stâlpul orologiului. De unde-l știu? Chipul lui îmi spune „știu cine ești, știu ce ai făcut, îți știu secretul!” și mă urăște! Mă urăște!
Soarele amiezii încinge șinele ruginite. Am nevoie să îmbrac scheletul, să-i pun mușchi și oase, să-i dau formă și să-l scutesc de inimă. Dacă Narra ar fi fost aici, dacă el n-ar fi plecat, dacă nu l-aș fi lăsat acolo, cuprins de o ceață inexplicabilă pentru luna iulie, dacă mă ia Dracu, atunci… Hai, Hades, hai, trebuie să te arăți pe Pământ! Nimic nu-i prea mic, nimic nu-i de ajuns, răscolește pământul și îngroapă-mă în el! M-a atins durerea până la os, m-am pierdut pe mine și nu mă mai găsesc în niciun loc și-n niciun sânge care mi se scurge printre degete. Călăul mă analizează continuu. Știe cine sunt! Asta se întâmplă pe când suntem la granița nebuniei? Uităm ce-i realitatea?
După plecarea Narrei am avut o perioadă în care am hoinărit peste tot, atât cât mi-au permis economiile, desigur. M-am urcat, în creierii nopții, la volanul vechii Corolla Camry, nemaisuportând liniștea apartamentului. Cutreieram străzile, ținând în colțul gurii un chiștoc de marijuana.
Noaptea era liniștită, norii nu se arătau și luna era mult prea rece. Nu aveam nevoie de faruri, se vedea ca ziua (ca în acele atmosfere de horror movies în care te pândește supranaturalul de după colț). M-am simțit stingher, ultimul om de pe pământ și fericit că scăpasem de toți indivizii care ar fi putut să mă critice. Până la urmă nu ar avea niciun motiv s-o facă, nu știau de el, nici de… Să mă mai scutească omenirea și moravurile ei de toată jena! La radio se difuza ceva bizar In the dark, așa fumat cum eram, mi-am dat seama că primul vers era pentru mine: „M-am pierdut în pustie” ori așa mi s-a părut pentru că eram pierdut în beznă, undeva departe vedeam paltonul roșu al Narrei și buclele ei strânse într-o coadă lejeră. Noaptea, lumea se schimbă devine o creatură atroce cu ochii albi, luminând ca niște leduri micuțe pe chipurile șterse, umbrite, ascunse pe marginea drumului. De-a lungul caroseriei am văzut câteva siluete întunecate, perindându-se lent, nu am încetinit, m-am panicat și am apăsat accelerația. Am gonit nebunește pe o distanță de circa 50 de kilometri pe o șoșea care despica pădurea în două, până când, de nicăieri, în mijlocul dumului, o femeie mi s-a aruncat pe capotă.