SHEIRSUNKLERDEN

2

Noapte bună, conștiință! Iertarea noastră n-o să mai vină… am cerut prea mult, am obținut prea puțin și sunt vinovat în egală măsură pentru tot. Mintea s-a urcat într-un carusel, ba nu, e o navetă spațială pe punctul de a decola. Iertare! Căldura îmi arde căile neuronale. Tocurile ei lovesc cimentul, merge încet, legănându-și șoldurile. Stau captiv pe scaunul pilotului și nu pot atinge manetele; degetele stau încleștate pe bara de protecție, ochii scânteie de groază, lăsând lumea în urmă. Trecem de atmosfera Pământului – iertare, merit dizolvarea.  Blonda mă trage printre mese și scaune răvășite. Reflectoarele pâlpâie, mi-e greu să văd, sunt într-un clar-obscur latent. Deschide o ușă tapetată în spatele localului, mă împinge cu palmele și mă las pradă – pradă și prădător, tot timul rolul se schimbă. Își mușcă buza lasciv și îmi face complice cu ochiul. E frumușică, însă patetismul o acoperă.

Cu buclele largi, ochii albaștrii și mari, gropițe drăguțe, forme rotunde, bine proporționată, face o mare greșeală, trântindu-se cu mine pe canapeaua asta prăfuită care te aspiră (ca într-o groapă). Stă în picioare, prinzându-mi coapsele în capcană. Mă abțin să nu izbucnesc în râs. Încerc s-o fac să nu se simtă penibil. Mă consolez cu gândul că dacă nu aș fi fost eu ar fi fost altul, așadar nu văd rostul în a mă simți vinovat. Noroc! Ridic paharul cu wiskyei, apoi lichidul alunecă val-vârtej pe esofag. Fata, scoate rochia peste cap într-un mod chinuitor de lent. Prin pereții subțiri răzbate „ai milă de…”, melodie pe care ea se pliază perfect, șerpuindu-se în stânga și-n dreapta. Nu e genul de femeie care apare prin tabloide, are carnea moale și sânii i se varsă din sutien (intenționat l-a cumpărat cu o mărime mai mică). Îmi trage de sacou până îl silește să cadă. Ai milă! Trebuie să fie o altă cale! Mâinile mi se plimbă nesigure pe coapsele catifelate și le

proptesc de talia osoasă. Se apropie cu fața de a mea, respirând cald și greoi – miroase o cireşe și vise de mai. Își lipește buzele roșii, voluptoase și cărnoase de ale mele (câte femei nu și-ar dori buzele astea și câți bărbați ar visa să fie sărutați de ele?). Mâna ei coboară lent pe pieptul meu, oprindu-se la catarama curelei și ca o expertă o desface dintr-o singură mișcare. Clanțul fierului m-a făcut să-mi doresc să mă las purtat în nebuloasa noapte în care mi se dăruia o fată pe care aveam să n-o mai văd niciodată. Pierdem controlul, aruncăm mila și ne zdrobim trupurile de necunoscuți într-un act diabolic cu ochii închiși, știind că pasul a fost făcut de mult. Vise dulci, omenire! Vise dulci, conștiință! Mila nu e de partea noastră! Basul lovește structura clădirii și niciunul dintre noi nu mai e rațional. Milă, dar toți suntem vinovați!

― Du-mă spre Nicăieri sau omoară-mă! mi-a șoptit lângă ureche, sărutându-mă. Ne-am iubit și ne-am unit până târziu. Mă macină gândul, de fapt imaginea, că aș putea s-o văd într-o baie de sânge, aruncată goală pe pardoseala asta murdară, că un alt client avea s-o reducă la tăcere și mă-ntreb „mai există iertare în agonie?”. Frânturi de pelicule cu ea dezmembrată, zbătându-se, sângerând să scape din mâinile, călăului mi-au periclitat odihna și mi-au distrus stabilitatea stomacului. Imaginația nu s-a oprit aici, mi-a arătat zeci de moduri în care ar fi putut să dispară și niciunul nu ar fi părut mai bun. În miezul nopții mi s-a dăruit o fată despre care sunt sceptic, dacă am s-o văd pe prima pagină a ziarului de joi, voi știi de ce și nu o voi judeca. Nu suntem în măsură, însă pe animale le voi apostrofa mereu, dându-le sentința pe viață – se numește „disperare”. Destul, destul, ajunge! El e dispărut, inima mea încă bubuie nebună sub stern, altcineva a sângerat pentru noi, dar oare am scăpat cu adevărat de ei? Fata, studentă în anul al treilea la medicină, venise de undeva de la țară și își făcea veacul printre mondeni. În fiecare duminică era creștină practicantă și în fiecare vineri un fel de diavoliță înfocată (asta o va costa scump).