SHEIRSUNKLERDEN
2
E vineri seară, stau într-un bar clandestin și Konrad urlă prin aparatul pe care îl urăsc atât de mult. Dacă ar știi ce am făcut mi-ar mai vorbi, acest fost coleg de liceu despre care nu știu mai nimic? Cordial, mă consideră naiv „prieten” și îmi spune, cu o încredere oarbă, toate apăsările și nimicurile pe care le visează. Eu de ce nu mă pot confesa? Am să-mi fac curaj și am să-i spun chiar mâine, în tren, pe drumul spre Sheirsunklerden. Voi face asta cu tot tupeul pe care-l mai am, cu ameţeli și cu un pachet fumat până în ora zece. Mă va denunța? Va gândi la fel ca mine? Pare că semănăm, deși nu ar fi făcut în vecii ce am făcut!
Accidentul de la Aravandhael a distrus orice urmă de rațiune din mintea mea. Renunțarea s-a instalat pe occipital și frica m-a împiedicat să trăiesc, să iubesc, să muncesc. Timpul se joacă cu mine, sunt un ghem de ață în ghearele unei pisici energice. Gândurile sunt sumbre, îngrozitoare, iar imaginile cu Charon eviscerat în batjocură de ochii roșii sunt cele mai grețoase coşmaruri. În vis mi se arată atârnat de cârlige groase de abator, încă trăiește fără ochi, cu mâinile legate la spate cu sârmă ghimpată, cu un picior amputat, cu sulițe înfipte printre coaste, deasupra unei bălți de sânge. Nopți întregi adorm doar pentru a mă trezi sufocat, transpirat, urlându-mi că sunt un nenorocit. Arareori mă întreb cum de poate celălalt jandarm, care a fost atunci pe drumul forestier, să doarmă liniștit fără să fie urmărit la fiecare pas de holograma detectivului. De ceva timp m-am infiltrat grațios pe site-urile obscure, invadate de adevărați maniaci. Dau scroll pe pagini întregi cu mâinile tremurându-mi și cu inima strânsă, făcută mică-mică, la ideea apariției lui Charon, pe ecran, dezmembrat de niște imbecili sadici. Până acum nu l-am găsit. De fiecare dată, după ce închid totul pentru a nu fi reperat, îmi repet că ceea ce văzusem era de fapt un lungmetraj de prost gust. Ah, e adevărat! Nici măcar nu mă pot minți! Lumea colcăie de asemenea specimene, unele descătușează forțe oculte, altele se lasă pradă violenței ca într-o beție dionisiacă fără scrupule. La naiba, e musai să mă calmez, Konrad îmi vorbește. Glasul mă trădează, are în el urme de îndoială și distanțare:
― Sunt aici! Te aud clar, ce spuneai de vis? Konrad e actor, din categoria celor sinonimi pentru cuvintele întreținut, răsfățat, sâcâitor și habarnist în materie de cărți și filme. Ironic. S-a lipit ca un scaiete de mine încă din clasa a – IX –a și l-am suportat până la finalul liceului. Când m-am mutat din oraș a continuat să-mi telefoneze și să-mi spună flecuștețe. Oftez. Depărtez telefonul de ureche și îl las să vorbească. Fac semn unei domnișoare blonde cu picioare lungi să se așeze lângă mine. Suflu fumul, lărgind un rânjet spre ea. O privesc printre gene – par amețit și nici măcar nu am băut destul. Își dă elegant o șuviță pe după ureche, zâmbindu-mi complice. Pășește agale. E genul de femeie care știe că e dorită și face totul pentru a chinui masculii – pentru ea totul se rezumă la jocul seducerii, dacă ar fi avut ghinonul de a da peste un Red atunci ar fi ajut mai multă grijă. Prin club răsună doar tocurile cui de doisprezece centimetrii, logic că îi aparțin. Minijupul satinat i se ridică pe coapsele rotunjite. Topul cu decolteu adânc lasă la iveală doi pepeni fermi, săltăreți, care au simțit multe mâini palpându-i. Prădător și prădat, mă consider dezarmat de ochii de căprioară care-și flutură genele false cu atâta lascivitate spre individul cu sacou demodat care se identifică a fi eu, Isaac. Mi se pune în poală. Miroase a mosc, tutun și un vag iz de cimbru. O strâng de talie, lipind-o mai mult de mine. Vrea același lucru pe care îl vreau – e lesne de înțeleg. Konrad expune noul rol pe care-l obținuse cu „ușurință”. Gagica chicoteşte, făcându-se comodă. Se joacă. Știe că în seara asta nu va adormi singură. În cel mai gingaş mod posibil îi sărut partea dreaptă a gâtului și cu bărbia rezemată de umărul ei, șoptesc: Ești singură, dragă?