SHEIRSUNKLERDEN

2

În jurul orei zece, sătul să-mi plâng de milă cu motanul în brațe, mi-am înșfăcat pachetul de Malboro și m-am hotărât să-mi părăsesc casa. Nu știam exact unde aveam să merg, poate făceam o vizită la taică-miu – un tip tare de treabă cu preocupări bizare – sau poate aș fi putut să merg la cinema ori la filarmonică. Cu țigara, mocnind între buze, mi-am prins brațele deasupra cefei, trosnindu-mi oasele. Sacoul se săltase. Pe strada unde locuiesc funcționează un singur stâlp de iluminat – niciodată nu i-a plăcut asta Narrei, nu-i plăcea că sunt scriitor holistic, nici că transformasem apartamentul într-o bibliotecă, cu atât mai mult îi displăcea Yogi (motanul) sau că munceam prea mult, la drept vorbind, nu m-a plăcut nici o clipă și totuși am stat cinci ani sub același acoperiș. Mă întreb „de ce?”. Merg în sus pe aleea Dern care face legătura cu strada Aron Fanth, ambele acoperite cu plăci late de granit. Aici, felinarele sunt funcționale, însă rar vezi oameni plimbându-se noaptea, mai ales iarna. Ieri a plouat, prin bălți se răsfrânge lumina hepatică a neoanelor.

Se aude muzică de la un casetofon. Îmi aprind a doua țigară și mă uit după petrecăreți. Nu am niciun plan pentru seara de vineri, iar o infiltrare isteață la o petrecere de stradă sună tentant. Despărțirea de Narra a fost dureroasă, dar nu insuportabilă, dacă aș sta acasă probabil că m-aș gândi la ea și la un moment dat aș apela-o. Nu vreau să o sun! Pocnesc din degete cu brațele întinse pe post de aripi, mergând săltat pe gangul ornat cu ghirlande de lumini. Se difuzează Radioactive. Tinerii nu mă bagă în seamă, nu mă întreabă cine sunt și de unde vin, își dau între ei un cui, mișcând hipnotizați din capete. Dansez ca un struț care vrea să-și ia zborul – sunt o combinație ciudată între un tractorist cu țigara atârnată în colțul gurii și un struț de care natura a râs grosolan. Mă bucur că ei nu sunt lucizi și nu au cum să râdă de mine. Din spatele nostru, scârțâind îngrozitor, se deschide o ușă de metal, ca cele care sunt folosite de angajați pentru a arunca sacii de gunoi la pubele. Un băiat slab cu pomeți proeminenți, nas cârn, haine lălâi fără gust și o barbă de țap, se bălăngăne, ținându-se de clanţă:

― Ratați petrecerea, fraierilor! Dinăuntru boxele bubuiau. Nu înțelegeam niciun cuvânt din melodie, însă am fost primul care a zbughit-o în localul improvizat. Am intrat, prefăcându-mă nepăsător, cu mâinile în buzunare. Fete cu minijupe săreau pe ritmul muzicii, băieții (masculi alpha de ultimul răcnet, descheiați la nasturii cămășile făcute ferfelițe) stăteau tolăniți pe canapele, strânși pe lângă mese joase – unii dintre ei țineau pe genunchi câte o fată, alții mai norocoși se înconjuraseră de dudui și fum. Din instinct m-am întrebat dacă sunt majori sau dacă părinții lor au habar de modul în care hoinăresc ei. Le-am dat pace, nu mă privea o asemenea chestiune, chiar m-am mustrat pentru un asemenea gând irelevant.

― Un coniac! Cât timp așteptam ca uscățivul de la bar să-mi aducă băutura, m-am cocoțat pe un taburel înalt, cu falca stângă sprijinită în pumn. Mă plictiseau. Telefonul țipa în buzunarul interior al sacoului. L-am lăsat să sune câteva minute până când a început să mă scoată din sărite. Mai mult în scârbă, îl apuc cu două degete și răspund fără a mă sinchisi să mai citesc numele celui care mă deranja. Avusesem o discuție în primăvara anului trecut, cu rectorul, căruia nu îi memoram niciodată numărul mobilului, pe baza acestui inconvenient ne-am certat un semestru întreg. „E o nesăbuință” mi-a zis el, iar eu l-am contrazis cu înverșunare. E o nesăbuință să treci numerele tuturor. Ce folos? Toți suntem uitare și uitare vom mai fi. Dacă notăm un nume comun e posibil să-l încurcăm ori să nu avem imaginea în minte a celui care ne apelează, ci pe a altuia. Ironic, am deveni niște măscărici. Dacă e un nume memorabil, atunci, cu siguranță îl vom reține fără al nota! Ce e diferit se reține mai ușor, ce e anost se pierde în mulțime. De bunăseamă, zilele trecute mă contactase un profesor de limbi străine de la Universitate – partenerul meu pentru serile de sâmbătă în care ne cherchelim bine. Îmi turuia  prin difuzor aventurile recente (l-am recunoscut după vocea asemănătoare unui urs flămând). Mărturiile sale puteau aștepta până sâmbătă, i-am zis, dar era convins că asemenea lucru nu necesita amânare și trebuia musai să mă deranjeze la ora opt dimineața. Stabilisem o convenție între noi de a nu pomeni numele

cuceririlor, le diferențiam pur și simplu după ceva al lor (profesie, defecte, aspecte) în niciun caz nu le spuneam pe nume. Suntem amorezații de ocazie care dau pseudonime în ideea de a nu aduce persoana într-o lumină proastă sau într-o situație jenantă. Nu trec niciodată în memoria telefonului numerele capturilor de seară, nici pe al lui Colin, adică prietenul de la Universitate, de fapt nu am niciun număr în telefon. Diogene nu avea telefon și era cel mai fericit, mult prea fericit aș fi și eu fără existența acestui aparat diabolic. În sfârșit, Colin sporovăia despre Duduia-picioare-lungi care trântise neobrăzată o ecografie în fața lui. Venise dis-de-dimineață în biroul lui de la Universitate și îl certa, pe el, cel care nici nu și-o amintea. Problema era alta, îmi explica sârguincios, duduia purta un copil și Colin se jura că nu putea fi al lui, ea susținea contrariul cu fel și fel de argumente, ironic bărbatul nu recunoștea iar indignarea crescuse pe când femeia, lovind cu palmele în masă, îi vărsase cafea pe niște parțiale aproape corectate. Totul mă plictisea îngrozitor, așa că i-am închis, așa pur și simplu fără a-l anunța! Merita asta! Merita până și acel scandal odios în care urma să apară în tabloidele de scandal. Era un incurabil pueril, neatent. Acum, în seara aceasta de vineri, amestecat printre puștani, într-un bar clandestin înghesuit, iluminat de trei neoane pe moarte și cu mobilă second-hand,  cad din nou în capcana telefonului. Răspund:

― Alo! Sunt Isaac, nu te obosi să întrebi!

― Isaac, tu ești?