SATORS
7
― Nu înțelegi! Pleacă de acolo!
― Mai am puțin și ajung, după indicațiile mele ar trebui să fie… – Bărbatul se învârte ca un titirez, privind nesigur spre pădurea cuprinsă de ceață, apoi își înghite nodul din gât și continuă, încercând să pară la fel de vesel – … pe aproape! E pe aproape!
Vocile se aud prin micul aparat gâjâit, întrerupându-se constant:
― Nu… trebuie să… nu…
Apelul telefonic se închide. Charon își adună tăria de polițist și pornește mai departe. Cerul nu se mai vede deasupra sa, aburul cuprinsese totul. Din când în când aude un șuierat ca un cântec pe care cu greu îl poate ignora. Pomii cu frunze de plumb trosnesc sinistru, animalele lipsesc cu desăvârșire, deși uneori bărbatul poate observa în treacăt câteva perechi de ochi roșii urmate de un mârâit gutural. Plouă mocănește.
Cazul dispunea de un cadavru cu părți lipsă și un craniu abominabil cu o mandala pe care detectivul o considera cifrul imposibilului – după alții o simplă banalitate, un joc de cuvinte. Coraventti își acoperă capul cu gluga de nailon. Picăturile îi umezesc foile dosarului deschis. E frig. Încearcă să-și țină mintea ocupată cu gânduri felurite până când se trezește ajuns într-o poiană. Aici, ceața e mult mai densă, ascunzând în măruntaiele sale o casă părăginită, micuță și cu acoperișul prăbușit. Prispa stă într-o parte. Ferestrele au ochiurile sparte. E întuneric. Bărbatul pășește nesigur spre casă. Deschide ușa. Își aprinde lanterna și vede pereții interiori decojiți, crăpați și prăbușiți. Tablourile atârnă strâmbe, protejând în spatele sticlei pe proprietarul care zâmbește într-un mod nefiresc. Geamurile vitrinelor descleiate sunt sparte. Lucrurile foștilor locatari sunt aruncate peste tot. Perdelele sunt negre de funingine și fum. Podeaua scârțâie sub pașii greoi ai detectivului. Inima îi bate cu putere. Își dă ghiozdanul jos și îndeasă dosarul în el, apoi și-l pune din nou pe umeri.
Se aude o troznitură puternică. Podeaua putredă nu a mai rezistat sub greutatea lui Charon. În timpul căzăturii își scapă din mână lanterna. O vede luminând într-un colț printre coastele unui defunct. Se înspăimântă. Nici în cele mai coșmarești vise nu l-ar fi cuprins teama pe care o simțea în acest moment, văzând grămada de oase peste care năvălise. Scheletele erau albe și lucitoare la lumină. Pentru un scurt moment Coraventti se gândi că cineva ar fi putut spăla oasele, totuși, sunt înfiorător de albe!
― Dumnezeule! Șuieră uimit. Cu toate că spaima îl cuprinsese, un impuls inexplicabil de a merge mai departe îl îndemnă să trecă de mormanul de oase care ascundea o ușă masivă din piatră dură pe care stătea gravat numele ARAVAN. Oftează. Își verifică revolverul atașat de cureaua pantalonilor, dibuindu-l cu degetele tremurânde. Înțepenește într-o deschizătură de perete lanterna și începe lupta colosală pentru deschiderea ușii (…). Respirațiile bărbatului se aud tare. E obosit. Un fior îi străbate șira spinării. Se scutură. La câteva ceasuri distanță, cu o trosnitură puternică, ușa cedează, iar deschizând-o realizează stupefiat existența unei grote la capătul unor scări abrupte care dădeau în străfundurile pământului. Verifică telefonul. Are semnal. Îl apelează în grabă pe profesorul Blackwood pentru a-i da câteva indicații:
― Nu ai idee unde am ajuns, profesore! Gâfâie. Își masează tâmplele cu degetele mâinii stângi. E pierdut. Vocea celui de la telefon îi dă o stare de bine. Se simte mai în siguranţă, știind că cineva vorbește cu el:
― Unde?
― Aravhandale! E incredibil ce am putut găsi… – Se opri pentru o secundă. Mută haotic lumina lanternei de pe un perete pe altul. Se mira în gând de reprezentările nefirești de pe granit. Întreabă: Ce sectă locuia aici?
― Nu îmi amintesc, nu cred că a fost vreodată o sectă acolo. De ce?
― Pe o ușă care dă spre niște tuneluri, scrie mare „ARAVAN”! La auzul spuselor sele, profesorul amuți pentru câteva momente, apoi a început să îngâne în repetate rânduri „nu, nu se poate”. Charon se îngrijoră. Era încurcat, nu putea înțelege reacția bruscă a lui Allan: S-a întâmplat ceva, profesore?
― Pleacă de acolo cât de repede poți! Vorbește repede. Profesorul e agitat și stârnește confuzia detectivului. Frica se instalează în sufletul lui Charon. I se pare că aude vântul cântând:
― De ce? Se adresează, chinuindu-se să-și păstreze calmul. Pe un ton la fel de agitat profesorul Blackwood îl chestionează:
― Spune-mi: ce altceva mai vezi acolo?
― Desene ciudate! Dumneata cred că le numești „arabescuri”…
― Cum arată?
― Greu de explicat! Telefonul începu să bâzâie. Charon îl scutură de câteva ori și țipă prin difuzor: Profesore, nu te mai auzi… Ah, fir-ar, cred că e de la mine!
― Nu ai idee ce vei găsi… – Semnalul se întrerupe din nou, vocea se aude printre gâjâiri și e fragmentată. Înainte să se închidă definitiv profesorul țipă cât de tare poate: „Pleacă!”. Coraventti ar fi făcut bine dacă l-ar fi ascultat. Își băgă telefonul la loc în buzunarul blugilor și continuă expediția cu inima bătându-i în gât.