SATORS
7
4 august, Neightdale
Charon ajunge într-un suflet la Secția Numărul Unu pentru a recruta o echipă de cercetare. După două ore de insistențe, rugăminți și amenințări înverșunate, entuziasmul începe să-l părăsească, văzând că aceeași reticență pe care o avusese și tânărul de la morgă, o prezentau și colegii de la unitate. Bărbatul nu are stare. Se plimbă pe culoarul lung al instituției, oprindu-se din când în când să le amintească de necesitatea unei asemenea acțiuni. Într-un final, ajunge să se țipe, agitându-și mâinile prin aer:
― Vă e frică de un oraș al dracului! De ce nu pricepeți că acolo s-ar putea ascunde… – Fu întrerupt de vocea tăioasă a unui polițist rutier care stătea rezemat de un perete cu mâinile încrucișate la piept.
― Fix de asta nu mergem!
Gestul îi accentuă starea de nervozitate detectivului. Toți cei prezenți pe acel hol îl judecau în gând, voiau să fie până la capăt politicoși cu el, chiar dacă nu îl plăceau. Lumina soarelui pătrundea prin geamurile rotunde ale instituţiei care activase în tinerețe drept conac boieresc – încă își păstra aerul vremurilor apuse. Încordarea care se așternuse pe culoare se datora cazului pe care Coraventti se încăpățâna să-l deslușească, ci nu vreunei idile boierești (după cum era obișnuită clădirea). Îl apucă pe polițist de gulerul vestonului și îl zgâlțâie, vorbindu-i mârâit:
― E treaba voastră, nenorociților!
― Tu, nu cunoști zona! Nu ai experiența necesară, detective! Dă-mi voie să-ți spun că poliția, aici, e doar de poză! Bărbatul îl împinge pe detectiv, eliberându-se. Charon simte sângele clocotindu-i prin vene. Inspiră și expiră lent pentru a se calma, totuşi eșuează lamentabil pe când glasul zeflemitor al polițistului se face auzit: Te pricepi doar la femeile altora și nici la ălea! Ce știi, tu, despre morți? Se oprește pentru un scurt moment, râzând cu poftă, apoi continuă: O, tu, ești mort!
Coraventti îl privește perplex, își încleștează pumnul drept și pe neașteptate îl lovește pe cel din fața sa, făcându-i nara stângă să sângereze.
― Imbecilule! Ceilalți amuțiseră. Polițistul se adună de pe jos, ștergându-și sângele cu dosul palmei. În ochi îi se vedea ura pe care i-o purta detectivului. Acesta din urmă își masa pumnul, analizând fiecare persoană din preajma sa: Deci? Cine merge cu mine?
Din rândurile curioșilor se ridicară doi jandarmi care tocmai ajunseseră și nu cunoșteau cu totul problema. Aveau o singură condiție pentru a-l însoți, aceea de-al aștepta la capătul drumului forestier, temându-se, ca oricare alt localnic, de zvonurile care porneau dinspre Aravhandale. Bucuros de reușită, Charon se grăbi să ia cheile de la autospecială, aruncându-i o ultimă privire dezgustată celui cu care avusese altercația.
Deschise portiera, trântind-o în urma sa. Băgă nerăbdător cheia în contact. Cel din dreapta șoferului își puse centura, iar cel de pe bancheta din spate își rezemă capul de geam. Unica pistă a lui Charon Coraventti era un oraș abandonat despre care avea să afle că nu este așa cum pretinde a fi. Drumul spre coşmarescul loc e anevoios. Detectivul strecoară mașina cu greu, ocolind copacii căzuți pe potecile denivelate. Ține strâns volanul în mâini, uitându-se atent la drum. La radio se difuzează „What did you see?”. Jandarmul din spate, cu falca dreaptă lipită de fereastră, fredonează gânditor melodia, speriindu-l imaginea citadinului blestemat de care se apropiau. Lumina se joacă printre frunzele copacilor tineri, aruncând umbre pe caroseria mașinii. Copilotul e agitat, privind în toate direcțiile. Vede o căprioară pitindu-se pe după o tufă de scaieți și tresare, strângând centura între degete. Pe când radioul pierdu semnalul, iar melodiile se schimbară într-un bâzâit sâcâitor, Charon opri micul aparat și îl îndemnă pe cel din dreapta sa – un tânăr trecut de douăzeci și cinci de ani, cu chipul întunecat și cu sprâncene groase – să răsfoiască dosarul din torpedou. Acesta din urmă îi aruncă câteva priviri sceptice. Când începu să vorbească, Coraventti întoarse, brusc, capul. Până atunci nu-l auzise scoțând vreun cuvânt și nu îi cunoștea vocea, astfel fu luat prin surprindere. Tânărul puse mâna pe dosarul de carton galben, îl desfăcu și analiză notele.
― Pen`că ți se pare a fi locația bună, vrei să mergem acolo? Înghiți în sec, dând pagina. Charon îi zâmbi calm, bătându-l prietenește pe umăr cu mâna dreaptă.
― Întocmai! Citește, să audă și el! Spuse, făcându-i semn cu capul spre colegul său de pe bancheta din spate care își freca mâinile, emoționat, în timp ce privea îngrozit pe fereastră la întinderea de pomi care păreau murdari de funingine. Observându-şi colegul, cel din dreapta insistă:
―Nu te supăra, șefu`, dar nu prea e bine…
― Citește, citește! Îl îndemnă. Charon își dorea ca cercetările sale să fie adevărate. Nu înțelegea de ce toți oamenii se speriau de acel oraș. Îi tot spuneau constant că sunt zvonuri urâte despre el, însă niciunul nu se încumetase să-i povestească acelea zvonuri… Ce putea crede? Liniștea căzu apăsătoare peste micuța cutie de metal care transporta trei bărbați cu inima strânsă în piepturi – fiecare cu propria teamă. În exterior natura rămăsese blocată în timp. Vântul nu mai adia, frunzele nu se mai mișcau și animalele nu se mai arătau.
― Bine! Într-un sfârșit Isaac – căci acesta era numele copilotului – luă o gură mare de aer, apoi a început să citească: „Presupunem a fi o codare a unor coordonate, în acest caz trebuie să răspundem la două întrebări fundamentale: a. Ce reprezintă locul descris de coordonate? B. Cum obținem localizarea exactă?”. Puse dosarul în poală, oftând greu. Vorbi: Și cum ai găsit toate astea?
― Măsurători!
― Și ești sigur că e locul bun? Strânse marginile foilor, mototolindu-le în aşteptarea unui răspuns cert care să-i alunge orice urmă de teamă.
― Nu!