SATORS

7

4 august, Neightdale

Zilele la rând a urmărit atent necrologurile și lista celor dați dispăruți din Vorniam și din alte câteva localități din zonă, descoperind că nimeni, niciodată, nu a semnalat dispariția unui bărbat cu asemenea trăsături. Charon, după multă stăruință, își improvizase un birou rudimentar la morgă. În dimineața zilei de 4 august, stătea față în față cu corpul mumificat, încercând să deslușească legătura pe care o puteau avea cei doi bărbați morți. Detectivul considera că avuseseră loc două crime. Una în urmă cu mii de ani, alta recentă. Totuși, ce îi apropia pe sărmanii oameni? Existau câteva posibilități din startul anchetei: fie bărbatul 1 ucisese bărbatul 2, ceea ce era puțin probabil având în vedere datarea; fie bărbatul 1 era colecționar, iar acum căpătase un artefact râvnit, cauzator de moare; fie fusese ucis într-o încăierare, dar această ultimă ipoteză nu ne elucida misterul craniului gravat.

La două săptămâni distanță de la excavare, Coraventti devenise de-a dreptul absorbit de cazul pe care îl intitulase cu mândrie „SATOR”, întrucât născocise teorii științifico-fantastice, pe care i le-am găsit aruncate într-un sertar și pe care le vom atașa la finalul acestei istorisiri și vă vom lăsa să concluzionați. Dar, înainte de toate trebuie, să știți încă un amănunt verosimil în cadrul cazului: un membru al echipei, continuând săpăturile la ordinele stricte ale detectivului, a găsit o geantă de piele care aparent fusese golită – sau poate că fusese din totdeauna goală, însă nu vom fi siguri de acest lucru în totalitate. După acest indiciu, Charon a dedus că bărbatul fusese jefuit. Totuși, hoțul omisese o foaie arsă pe care scria: „să te ferești de drumul forestier, acolo vei…”. Mesajul adus în decursul dimineții îl intrigă pe detectiv și fără o altă pistă concretă, începu să-l chestioneze pe un membru al echipajului, care întâmplător era din părțile locului și singurul care îi ținea companie în noul sediu.

Își pusese o masă de operaţie mică între două rafturi metalice pe care în mod normal ar fi stat defuncții îmbălsămați și înfășurați în nailoane albe. Era frig și mâinile îi înghețau constant. Pe etajera cea mai înaltă a rafului, din partea dreaptă, își agățase un bec într-un fasung pe baterii, în timp ce pe caturile mai joase își aranjase întreaga documentație. În fața sa, pe o targă metalică, complet dezvelit, stătea tânărul misterios care îl pusese pe gânduri. Jumătatea de craniu se regăsea pe masa de lucru, în stânga laptopului aprins. Pe ecran se înțepeniseră în timp pozele mai multor indivizi dispăruți, alături de un desfășurător al morților. Aproape zilnic treceau aparținători pentru a recunoaște trupurile înghețate, dar niciunul dintre acei oameni nu întrebase de un tânăr cu pomeţi proeminenți, cu părul negru și frunte îngustă. Cine era tânărul și de unde venea?

Charon stătea pe un scaun de plastic, tastând pe motorul de căutare „drumuri forestiere Neightdael”. În fața ochilor i se așternu o multitudine de imagini. În spatele său se aud pași. Ofițerul intrase în subteranul acoperit cu faianță verde deschis cu două pahare de cafea în mâini.

― Ce e dincolo de drumul forestier? Întreabă Coraventti, jucându-se cu un pix galben. E obosit, iar internetul nu-i oferă răspunsurile dorite. Celălalt bărbat așeză paharul de carton în dreptul superiorului său și răspunde mai mult sub forma unei întrebări:

― Aravhandale? Se propti cu posteriorul de masă și sorbi încet din lichidul fierbinte. Charon întoarse capul întrebător, dându-se mai în spate cu scaunul. Plasticul scârțâii pe gresie. Ofițerul se încruntă. Detectivul luă paharul în mâini – căldura îi făcea bine.

― Și ce e acolo?

― Nimic, e părăsit de ani buni! Tânărul vorbește lejer, însă se încruntă imediat, căci chipul lui Charon se însenina, devenind vesel. E ușor de ghicit faptul că ar fi vrut să ajungă în oraș. Detectivul Coraventti deveni curios. Bău câteva guri de cafea, apoi țâșni în picioare. Trânti clapeta laptopului, închise toate dosarele răsfirate, înfășură în grabă craniul și i se adresă hotărât:

― Atunci, mergem acolo! Auzind și văzându-i entuziasmul, chipul tânărului păli. Imediat orice cuvânt rostit era bâlbâit, frecându-și neliniștit palmele între ele:

― Se aud lucruri urâte despre Aravhandale, nu cred că ați vrea să…

― Baliverne! Dacă pot găsi ceva, merg acolo… – Mai dârz ca niciodată își aruncă ghiozdanul pe umăr și o zbughi spre ieșire. Ofițerul, rămas singur în cavoul spitalului, privi cu milă spre ușa pe care plecase detectivul. Aravhandale nu era un obiectiv turistic. În treacăt vede câteva însemnări pe un colț de coală. Desface dosarul de carton și cu mâna tremurândă aduce la iveală foaia cu pricina. Tânărul înmărmuri. Literele scrise neîngrijit formau cuvinte înspăimântătoare.

― Dumnezeule! Șuieră mirat. Va să zică, a venit cu un plan…

Pe o hartă a locurilor tronau linii roșii, unind între ele Neightdael, Vorniam, Wincrown și Aravhandael. Toate locurile marcate și îngroșate erau denumite leagănul nebuniei. În mijlocul lor, aproape de orașul părăsit era desenat pe o coală transparentă un lăcaș format din două dreptunghiuri suprapuse. Ce căuta, de fapt, Coraventti? Ofițerul rămase cu foile în mâini, privindu-le îngrijorat.