SATORS

6

8 martie, Hots Motes



Femeia își prinde claia de păr blond într-o coadă lejeră. Plictisită, își duce cu grijă mâinile la spate pentru a-și închide găicile sutienului dantelat, apoi se aplecă și își culeagă, de pe sofă, dresurile negre pe care le rulează pe picioarele mlădioase. Ceasul de pe perete le arată că timpul se scursese. Bărbatul, stă rezemat de pervaz, privind forfota orașului. Aerul primăvăratic îi răcorește pielea încinsă.

― Când pleci? Vocea sfioasă a Deliei îl face să întoarcă capul. Femeia se căznește să-și închidă fermoarul rochiei negre cu decolteu adânc. Foșnește.

― Să te ajut! Se oferi, îndepărtându-se de fereastră. Îi atinse umerii cu buricele degetelor, urcând pe ceafă doar pentru a coborî mai apoi pe coloana vertebrală, trasând linii invizibile pe trupul ei. Atingerile sale lasă urme și fiori reci. Femeia tresare.

― Charon… – Îi șoptește involuntar numele cuprinsă de mrejele celui care emana un puternic miros de cedru. Îi simte mâinile poposind pe fermoar, trăgându-l lent pentru a-l închide.

― La începutul lui aprilie!

― Poftim? E încurcată.

― Plec la începutul lui aprilie! Repetă, asigurându-se că se face înțeles. Își retrage mâinile, își căută cămașa și o îmbrăcă. Delia se așeză pe un taburel cu grumazul sprijinit lejer într-o mână susținută pe măsuţa rotundă de lângă vasistas. Camera motelului oferea luxul barocului după care tânjesc devoratorii romanelor de dragoste, cu prinți și prințese la ananghie. Delia nu e o prințesă, ci secretara secției de poliție și nu vrea să fie salvată. Nici măcar nu citește romanțe. Charon nu e un prinț altruist, ci un ins care fuge de aranjamentele matrimoniale. Prin ferestrele mari cu draperii grele de tafta bordo se văd neoane ale căror lumini bolnave pâlpâie haotic. Femeia își ațintește ochii, mari de căprioară, întredeschiși, pe trupul bărbatului.

― Ce suntem noi?

Coraventti încremeni cu haina în brațe. De ce toate îl întrebau același lucru sub o altă formă? Se uită la ea, apoi la mâinile ei fragile care îi mângâiaseră trupul cu puțin timp înainte, cunoscându-i fiecare urcuș și coborâși, amintindu-și răceala lor. O vede, fumând tacticoasă dintr-un port-țigaret mânjit cu ruj. E atrăgătoare. Poalele rochiei i se lipiseră de coapse, lăsând la iveală pielea mult prea albă. Respiră încet. Se joacă absentă cu pantoful stâng, balansându-l pe vârful degetelor de la picioare. Charon îi vede pieptul, ridicându-se și coborând. Pentru un moment se gândi să rămână. Ea îi analiză fiecare mișcare cu buzele întredeschise.

― Colegi! Veni răspunsul întârziat al bărbatului. Delia răsuci port-țigaretul pe degetul mijlociu, își strânse ușor buzele și întrebă dezamăgită:

― Colegi?

― Da!

― De ce te comporți așa? Turtește energic chiștocul în scrumieră, suflând alene ultimul fum. Se descălță și de celălalt pantof. Vocea groasă a lui Charon o face să-l privească cu dezgust:

― Te așteaptă un soț, draga mea Delia!

E pe punctul de a pleca, trebuie doar să apese clanța, apoi să iasă și e dus.

― Ești un nenorocit! Țipă, apropiindu-se încet de el. Tocurile ei erau asurzitoare.

― Amândoi suntem! Ai curaj și întoarce-te acasă. El, te iubește! Prinde în palmă metalul rece, simțind curbura ververului de aluminiu. Delia insistă cu speranță în priviri. E frumoasă și ar fi rămas în noaptea aia cu ea, dar nu o mai putea avea. Charon apasă mânerul:

― Și tu?

― Eu nu! Delia, pentru Dumnezeu, plec!

― Nu! Îl prinde cu degetele de materialul cămășii. De ce pleci?

Bărbatul se îndreaptă de spate, smucindu-se din prinsoarea ei. Este mai scundă ca el cu două capete. Desculță, cu buclele răvășite, cu machiajul șters și cu rochia neagră ce îi scotea formele în evidență, Delia semăna mai mult cu o școlăriță care luase o notă mică și îi era frică să nu fie certată. Nu zâmbea, ochii mari îi erau sticloși. Îi era frică să-l piardă pe el, obsesia din nopțile cu furtună. Charon o privește de sus, încruntat și cu ochii întunecați:

― Ai spus „o noapte”, Delia! Nu se mai repetă! Du-te acasă! Noaptea amanților a ajuns la răsărit!

― Charon…

Nu mai avea rost să îl strige, nu s-ar mai fi întors. Plecă în grabă. Delia închisă ușa în urma lui, suspinând. Se lăsă să alunece pe podeaua acoperită cu fetru verde închis. Charon nu avea să fie un Tibullus amorezat de o Delia dornică să evadeze din propria căsnicie, era mai degrabă cel care îi oferea un moment de libertate pentru a o arunca din nou în ghearele cotidianului. Nu deplângea plecarea lui, dar și-ar fi dorit să mai stea.

Pe când începu să-i sune telefonul, uitat prin poșetă, se ridică energică. Își șterse cu degetele machiajul întins și răspunse:

― Da, dragule! Mă aștepți? Își pune colierul de perle în jurul gâtului. Zâmbind ștrengărește îi vorbește celuilalt: Minunat! Își aranjează cerceii de mărgăritar, apoi își scoate rujul dintr-un mic buzunar. Își vede chipul reflectat în geamul mare și începe să-și coloreze buzele. Stă ușor aplecată cu șoldul drept scos în evidență.

Ea poate era Delia lui Tibullus, însă îndrăgostitul, spre dezamăgirea sa, era soțul care o aştepta acasă. Susține telefonul pe umăr, cât timp se încălță cu pantofii roșii de catifea. Râde.

― Ajung imediat! Adu, tu, vinul! Chicotește. Își luă poșeta pe umăr, pardesiul îl agăță de umeri și părăsi mica oază de plăcere. Se auzi clănțănitul specific, al broaștei care tocmai s-a încuiat. Camera de la etajul patru al motelului, aranjată în stil baroc, inundată de lumini roșii, se adâncise acum în noapte. E liniște. Poate avea să mai vadă îndrăgostiți, amanți sau soți, trecând prin ea, însă niciodată nu-i va mai revedea pe cei din seara aceasta de martie. Delia are să-l mai vadă pe Charon Coraventti în visele sale care nu o vor mai lăsa să fie cea de la început, de dinainte să-l cunoască pe el…

Lasă un răspuns

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.