Frica

Poveștile nu mor și prin ele trăim și noi – te conjur, să-mi dai dreptate.

Fie numele nostru rămas în veci printre umbre și fluturi

Ș-acolo unde cântă macii, acolo unde cerul se atinge cu pământul

Să-și mai amintească cineva de slovele noastre!

Maestre, frica-mi încolțește-n piept c-am să-mi pierd și gândul

Și mintea și manuscrisul aruncat aiurea, departe de ochii lumii 

Icoana ta, atârnată de stern, îmi sterpezește firea

Parcă mă ceartă, parcă mă iartă și totuși nu pot a-mi stăpâni un gând:

Ce-o mai fi și aia „artă”? Că toate-s noi și toate-s vechi

C-au haine de mistreți plutind pe mare și vor să le facă să-nnoate!

De le-ai mai vedea le-ai numi „viziune, deriziune, frenezie” ori „leac pentru nebunie”?

Cântă Tobi, e remix, îndulcește, adâncește misterul celor ce se arată –

Sappho le-ar face țăndări! Totuși încă mai rezistăm și rogu-te să-mi trimiți lumina,

Harul și inspirația, acolo où je voulais voyant les illuminations!

Où je voulais! Où je voulais!