Matchaberc
Șoarec scăpă cu greu din ghearele pline de mânie ale lui Titi. Nuntașii se puseră la masă. Acum se striga darul. În marfar Alexandru începea să aibă emoții. Konrad ochise o şubrezeală în structura tunelului și se temea în adâncul sufletului de o nenorocire – poate și de asta îl luase pe băiat, drept tovarăș de drum. Trenul șuiera, intrând în măruntaiele muntelui, urmând ca peste o oră să iasă îndestulat.
Satul vuia de lăute și scheunături de câini speriați. Sunetul unei tălăngi se pierdea pe drumul care ducea la biserică. De frică, caprele lui Gheorghe dăduseră buzna în paraclis. Tudorița se urcase în căruță, gândindu-se că avea să-i plătească maică-sii rușinea pe care i-o pricinuia. Târnăcoapele se loveau scânteind în mină. Bărbații răsuflau greoi și un fum negru prinse a se ivi. Minerii se opriră, rezemați în lopeți.
― Casă de piatră mirilor! Ginerele o săltă în brațe pe mireasă și mesenii ciocniră voioși. Toată Valea lui Stan fremăta, fiecare om cu ale lui, cunoscându-și fericirea, hotărârea și necazul. Spre ieșirea din sat doi tineri în floarea vieții se legau prin jurământ în aplauze și urale. Peste un pârleaz un hoț ghinionist își încerca din nou norocul în bostani, știind că avea să fie descoperit a doua zi. Pe cărarea dinspre gârlă se legăna o căruță trasă cu greu de o iapă roșie. O fată ce primise în dar de nuntă o cunună de flori se uita cu ochii înlăcrimați spre odaia maică-sii în care licărea lampa cu gaz numărul cinci, stând să se termine. Luna strălucea indiferentă. Numai în Florea crescuse inima, căci avea s-o iubească toată viața pe fata cu flori pe creștet. În casa mică, Irina vorbi în treacăt noră-sii:
― Când o veni Tudorița o trimit să ia niște apă!
― Nu mai vine, mămică!
― Ai? Țipă revoltată din colțul ei, aruncând bucata de cozonac spre Gherghina.
― S-a dus cu Florea! Las-o! E băiat bun!
― Fir-ai să fii! De asta mi-ai dat cozonac? În viața ta nu mi-ai dat un cozonac întreg! Urlând se apuca cu mâinile amândouă de batic. Fiul cel mare al Irinei, Tudor, încerca s-o împace fără șanse de izbândă.
― Lasă, mamă, lasă! Să vezi tu ce bine o să-i fie!
Irina se trânti fără puteri pe scaunul de lângă ușă. Își aprinse o țigară și se uită lung spre uliță. Căruța înainta cu greu. Trenul intrase în mină. Bărbații se apucaseră de încărcat. Konrad cu fișele în mâini verifica muncitorii, urmat de aproape de Alexandru.
― Încă puțin, Alexandru, apoi te întorci acasă!
― De ce m-ai adus de fapt?
― Să-mi fie cu iertare, prietene, dar nu știu!
Se auzi o trosnitură puternică. Bărbații se uitară speriați spre galerii. Konrad privi îngrozit la băiatul de lângă el, apoi țipă:
― Evacuarea! Evacuarea! Sirenele porniră prin tuneluri. Valea inundată de bubuituri și lăute prinse a fi îngrozită de trâmbițele apocalipsei. Niculaie ieșise în drum cu căruța. Calul se opri. În mină se declanșase agitația. Mesenii se uitau mirați spre munte. Titi se ridică în picioare, spărgând paharul de pământ. Minerii fugeau îmbulziți. Trenul fu lăsat de izbeliște, toți treceau de-a valma pe lângă el fără a-i mai acorda atenție. În fața morții talantul e fără însemnătate și timpul își bate joc de bietul om, trecând ca un melc. Sus, unde era mina, o bubuitură cum alta nu mai fusese îngrozi toate jivinele. Galeriile se prăbușiseră, lăsând un nor de praf în urma lor. Tudorița tresări. Calul necheză. Alexandru îl căuta pe Konrad – îl găsi sub un pilon aproape de ieșire. O a doua bufnitură îi pecetlui soarta și băiatului cu mustață englezească.
― Adio, Alexandru! Șopti Tudorița în neștire. Dinspre munte nu se mai auzea nimic, totul era liniște. Niculaie mână din nou calul. Fusese un moment care nu-i mai privea pe cei din vale. Lăutarii se dezmeticiră, luându-și acordeonul și vioara. Mesenii ieșiră buimăciți într-o horă tărăgănată. Câinii ieșiseră pe ulițe, căci nu mai aveau de ce se teme. Zorii purpurii începeau să taie întunericul nopții și localnicii aveau să afle în aceeași zi că mina se închisese. Un fior îi traversase pe toți, chiar și pe Vidică cel care alerga, acum, spre alți morți.
Omul își face soarta cu mâna lui, caută idealul și-și ascunde greșeala, apoi regretă și o ia de la capăt, însă timpul e ca o apă iute ce nu-l așteaptă pe omul cel nehotărât. Într-o noapte de iulie doi tineri se luaseră pe viață, alții doi aveau să moară lângă un tren plin cu aur, iar încă doi urmau să-și înceapă o poveste clădită pe respect și atașament. Viața e așa cum trebuie să fie, își cunoaște drumul și ne poartă pe el!
Pe când soarele dădea deșteptarea, Florea o cobora pe Tudorița din căruță, trecând-o pragul noii case. Niculaie îi privea cu zâmbetul pe buze, rezemat de poartă. Popa Mihail, legându-și adormit brâul pe sub sutană, deschise cu amândouă mâinile ușile paraclisului. Caprele se uitară tensionate la el, rumegând tăcute prin întuneric. Pe alea cu cruci venea agale ţârcovnicul. Preotul dădu să intre, caprele se speriată, pornind la goană. Sărmanul Mihail nici nu mai apucă să vadă cine-l luase în spinare la galop, căci pe loc se înfricoșă. Văzându-l pe ţârcovnic, venind, îi făcu cu mâna și în toată spaima lui, din bun-simț, își lua rămas-bun:
― La revedere, taică, Mariane, că m-a luat Dracu` călare! Bărbatul râdea, ţinându-se cu mâinile de burtă, uitându-se la popă călărind, invers, capra printre morminte.