SATORS IV

4

26 Octombrie, sala CM4, Facultatea de criminalistică.

Banca lungă scârțâie sub greutatea celor doi. Soarele de toamnă le îmbrăcă corpurile aproape goale în ambră și jar. Gemetele invadează încăperea goală, stârnind satisfacția bărbatului care răsuflă greoi, împingându-se ritmic în față și în spate. Masa se zgâlțâie. Mâinile sale mari cutreieră șoldurile calde ale celei de sub el, strângându-le puternic. Printre firele de păr care îi acoperă fața poate vedea buzele roșii și voluptoase ale lui Vivienne care se deschid și închid în funcție de mișcările sale. Fata își dă capul pe spate, lipindu-se tot mai mult de lemnul dur. Din când în când își mușcă lasciv buzele. Își îndoaie un picior, iar unghiile le înfige adânc în spatele bărbatului. Nu îl privește. Își ține ochii închiși. În jurul lor praful se ridică în lumina amurgului, părând a fi un stol de insecte mici care dispar încet.

― Dumnezeule!

Charon se ridică, strânge cureaua pantalonilor și se îndepărtează. Vivienne respiră greu. Fata se saltă, fâțâindu-se pentru puțin timp pe blat, apoi își pune încet și elegant un picior peste celălalt. Zâmbește euforic, privindu-l intens pe bărbatul care își scoate pachetul de țigări din geaca atârnată pe scaunul de la catedră. Îl întinse spre ea, în timp ce-și aprindea o țigară:

― Servește-te!

― M-am lăsat! Îi vorbește pe un ton glumeț, legănându-și picioarele.

― Sunt sigur! Suflă fumul, apoi o aținti serios. Își trage scaunul negru, tapițat și se așeză. Își rezemă capul de spătar. Analiza plictisit tavanul: De ce nu-ți cauți pe unul ca tine?

Soarele se învinețise, iar penumbra o transforma pe fata cu fustă scurtă și ciorapi de plasă, într-o păpușă vie.

― Ce vrei să spui? Îl privește încurcată, lăsându-și capul într-o parte. El scurmă țigarea într-un capac cu apă, fără a-și muta privirea fixată asupra unei pete gălbejite de igrasie. Îi vorbește resemnat, lent, bătând cu buricele degetelor în lemn:

― Știu că nu sunt singurul! Nu te obosi să explici! Nu mă interesează…

― Dar ce te interesează?

Charon o ochi, turtind chiștocul. Fata se sprijină în mâini de marginea băncii. Clipește des – e machiată cu tuș verde-negru și cu prea mult rimel. Ochii ei de felină observă totul. Părul negru, șuvițat cu diverse nuanțe de blond este răvășit, dar nu se obosește să-l aranjeze. Se uită la vârfurile pantofilor cu toc înalt. El își trosnește pe rând degetele mâinii stângi. În obscuritate chipul îi pare al unui demon cu iriși scânteietori. Nu schițează niciun gest, nicio apropiere. Vivienne îi stârnise interesul anul trecut în timpul unui seminar – era inteligentă, dar instabilă. Nu avea nimic și voia totul. Pășea ca o felină pe culoarul dintre bănci al sălii C2, atunci când avea să-l întrebe un lucru banal, voia să iasă în evidență prin orice mijloc. Nu îi plăcuse asta la ea. De iubit, o iubise? Niciodată! Ea îl iubise? Niciodată! Doar își pierdeau timpul. Pe moment nu îi răspunse. Vivienne se întinse peste bancă, ridicându-și, ușor, șoldurile. Nu îl impresiona. Fata își scoate din geantă un pachet micuț cu țigări negre. Aprinde una, trage cu putere și se uită la el, printre genele lungi.

― Nu vrei să mă mai vezi? Expiră lent fumul, ţuguindu-şi buzele. Cu arătătorul scutură scrumul. Are unghiile vopsite cu roșu și degetele subțiri.

― Ar fi imposibil! Zâmbi sarcastic. Până la urmă sunt profesorul tău!

― Doar atât?

― Doar atât! Își proptește palmele de blatul catedrei și se ridică. Îmbrăcă geaca, ia geanta aruncată sub masă și se îndreptă spre ieșire. Nu mă mai căuta!

― Dar…

Coraventti iese fără să se uite în urmă, dacă ar mai fi aruncat o ultimă privire, ar fi văzut-o pe fată cu capul plecat. Mâinile îi tremurau, încleștându-se pe marginile cauciucate ale catedrei. E nervoasă. Aruncă chiștocul, lăsându-l să zacă în același capac cu apă. Coboară de pe bancă, trece de câteva ori mâinile prin păr pentru a-l aduce la o formă acceptabilă, apoi scotocește prin geantă după o oglindă micuță și un ruj roșu. Desface capacul argintiu, răsucește tubul, continuând să-și contureze buzele. „Ce însemnase ea pentru el? Dar el pentru ea? Se iubiseră vreodată? Sau măcar se plăcuseră?” pierdută printre gânduri își mișca mâna mecanic într-un mod chinuitor de lent. Reflexia din oglindă pare împietrită și ochii absenți. E aproape întuneric, iar ea continuă să se rujeze.

Ciorile croncăne, așezându-se zgribulite pe acoperișul Universității. Vivienne își ia o țigară, o aprinde și o ține între buze până când își îmbrăcă paltonul lung și îmblănit. Își scoate părul de sub haină, își pune geanta pe umăr și continuă să fumeze, coborând scările domol. El plecase de mult. Nu o interesa. Afară luminile orașului împânziseră străzile. Mașinile treceau cu viteză pe bulevard, iar studenții se împingeau unii în alții cu sticlele de bere pe jumătate goale. E ora zece seara, cam pe atunci când orașul prinde viață cu adevărat. În noapte tocurile ei își fac ecou pe trotuarele aglomerate.