OCHII ROȘII

– Povestirea lui Charlie –

„Pe când am sosit în acest oraș uitat de lume, ca și Moro care a ajuns în Arvon, era toamna târziu, cam pe vremea când sufletul se hotărăște să te părăsească și mă gândeam constant dacă aici îmi pot găsi liniștea. Aveam o mătușă și speram în adâncul sufletului că mă va ajuta cu ceva bani până când aveam să-mi găsesc un loc de muncă stabil. După cum spuneam, am ajuns într-o zi de toamnă din anul 1986. M-am dat jos din tren, intr-o gară supraaglomerată, care colcăia de oameni. Timpul le dădea bătaie, le grăbea bătăile inimii, iar ei doreau ca el să treacă mult mai rapid.

Aveam o valiză ruptă, maronie, în care aveam doar un schimb și câteva note importante. M-am grăbit către casa mătușii mele, încercând să mă amestec prin mulțime. Eram omul în costum bleumarin, cu o pălărie neagră care fugea de oameni. Plecasem prin 71-72 de la L`Hotel Piège și-mi luase destul de mult timp să înțeleg tot ce se întâmplase, iar după toate peripețiile de acolo, ajunsesem comisar la poliția federală.

Mergând către casa mătușii, am observat o femeie extrem de cunoscută, îmbrăcată cu o rochie de mătase roșie care îi scotea în evidență șoldurile de fiecare dată când pășea unduit, purta pantofi lăcuiți și o pălărie neagră, ținuta perfectă pentru o„ femeie fatală”. Pălăria îi acoperea fața, lăsând să i se vadă doar buzele voluptoase, date cu ruj roșu. Fuma tacticos dintr-un port-țigaret, purta mănuși negre și se uita insistent către mine, până când s-a apropiat.

– Charlie Quittet?

– Da? mi-am scos pălăria și m-am îndreptat de spate.

– Ești cunoscut pentru… – a suflat fumul foarte lent – fantome! am surâs și mi-am pus pălăria înapoi pe cap, am privit-o cu coada ochiului:

– Ne-am mai întâlnit? Sunt sigur că așa a fost!

– Sunt sigură că nu, domnule Quittet! Îți pot oferi un pahar?

– Nu!

– Charlie! s-a apropiat de mine, mi-a suflat fumul lângă ureche și mi-a șoptit: Știu cine ești, Charlie! am surâs, apoi i-am șoptit pe un ton jos:

– Și eu te cunosc… Alma! femeia s-a dat câțiva pași în spate, privindu-mă surprinsă.

– Ce spui dacă am colabora?am tăcut , iar ea a continuat: Eu am cunoștințele, iar tu ai puterea! De asta te-ai întors în Cuibul Dracului, nu? i-am zâmbit subtil.

– Dă-mi pace!

– Hai să bem ceva! Îți voi spune mai multe!

La insistențele ei am intrat în prima cârciumă care ni s-a ivit în cale și ne-am așezat la o masă. Mi-am pus mâinile sub bărbie și am privit-o atent:

– Te ascult!

– Cuibul Dracului s-a schimbat!

– Niciodată nu a fost un loc normal…

– A apărut concurență pe piață! am zâmbit plictisit și m-am aplecat deasupra mesei.

– Orașul ăsta e prea mic pentru a avea concurență!

– Sunt oameni noi, dacă tu ai plecat…

– Pentru că ai pus preț pe capul meu! femeia și-a aprins o țigare, punându-și cotul, drept, pe blatul mesei.

– Am nevoie de ajutor, Charlie!

– Vorbești despre Ochii Roșii? Nu te pot ajuta!

– Știai?

Ne-au fost aduse două pahare și o sticlă de tărie din care am turnat puțin în fiecare pahar.

– Știam!

– De când?

– Sunt aici de generații întregi, era normal să știu! mi-am scos o țigare pe care am aprins-o cu un băț de chibrit: Ce i-a făcut să se implice tocmai acum?

– Ne iau marfa și o dau la supra preț!

– Nu vreau să știu, Alma! m-am ridicat de la masă și am părăsit cârciuma, femeia cu rochie roșie a rămas, fumându-și lent țigarea. Am ajuns la casa mătușii mele și am bătut la ușă.

– Bună, mătușă!

– Intră, Charlie. Cum te descurci după… – a făcut o pauză tocmai pentru a înțelege la ce se referea, anume la vechea mea moștenire plină de„ fantome”, un hotel ca un sarcofag.

– Sunt bine!

– Ai vândut hotelul? mătuşa s-a așezat pe fotoliul din sufragerie, făcându-mi semn să mă așez și eu.

– Nu! Nu-l pot vinde…

– Ce te aduce aici? Mai ales acum… – bătrâna stătea pe fotoliu și bea din ceaiul său, oftând din când în când în așteptarea răspunsului meu.

– M-au trimis să cercetez niște crime.

– Deci ai aflat și tu!

– Ochii Roșii, mătușă? Cum s-a ajuns la asta?

– Orașul ăsta, știi și tu, e la malul mării. Ei mereu ne-au privit de pe fundul mării.

– Nu stăteau în satul pescăresc de lângă coastă?

Mătușa mea tăcu, se ridică și părăsi camera. La rândul meu, m-am ridicat și m-am îndreptat către secția de poliție. Am intrat în secție și am întâlnit unul dintre cei patru polițiști ai orașului.

– Te pot ajuta?

– Da! Dă-mi dosarele celor dispăruți și ale celor morți! Dacă totuși binevoiești…

– Cine ești tu?

– Poliția federală! bărbatul păli la față și se îndreptă să-și ia pistolul: Nu te deranja! Nu mă bag în mica voastră afacere. Vreau să știu: de ce Ochii Roșii atacă?

– Nu-și mai primesc banii pe marfă!

– Poftim? mă așez la masă și-mi aprind o ţigare: Te ascult, Max! omul mă privi suspicios, apoi mă privi uimit.

– Charlie? Te-ai întors? se ridică și aduse două pahare împreună cu o sticlă de whisky, turnă băutura în pahare și îmi întinse unul, sprijinindu-se de blatul mesei: Ehe, s-au schimbat multe, Charlie!

– Fă-mă să înțeleg! Cum o bandă care furnizează marfă, ca Ochii Roșii, ar ataca așa? De ce?

– Ochii Roșii nu sunt oameni!

– Nu mai spune!eram sarcastic, auzisem de-a lungul timpului verzi și uscate despre oamenii ăștia supranaturali, dovezi clar nu existau, așadar nu erau ei chiar Dracul. Erau bișnițari și atât.

– Charlie… – Max privea pe fereastră, observând două mașini care opreau în fața secției: Oamenii Almei, mai bine fugi! îl priveam nedumerit și mă uitam pe fereastră la oamenii care coborau din mașini, înarmați: Hai, Charlie! Fugi dracului! m-am ascuns în prima încăpere pe care am găsit-o, ținând mâna stângă pe armă și cu inima în gât. Oamenii Almei pătrunseseră în secție și discutau cu Max. Ascultam atent gata de atac.

– Charlie Quittet! Îl știi, a trecut pe aici?

– Charlie?omul a stat puțin pe gânduri: E plecat de mult! Cât a trecut? Au trecut zece sau douăzeci de ani? Habar nu am! juca teatru al naibii de bine, chiar și el se credea uneori, iar asta îl scăpa din multe belele.

– E aici? – Max dete negativ din cap și oftă:

– Nu l-am văzut, dar sunteți liberi să-l căutați! le zâmbi și ridică mâinile în semn de predare. Unul dintre bărbați se aproprie de el și-l bătu peste umăr.

– Dacă îl vezi… ne anunți!

– Da! – Max îi privi cum părăsiră secția de poliție, cum se urcară în mașini și plecară. Am ieșit din ascunzătoare puțin derutat, aranjând arma la spatele pantalonilor.

– Max, despre ce e vorba?