Murmur

„Tu, dor nespus de mare de glie și de neam adu-ne înapoi! Un fior străpunge sufletul omului și frica pune stăpânire peste al său trup. Tu, om, clădește-ți nemurirea!”

Mai înainte de susurul șuvoaielor de lacrimi care s-a așezat peste a-mele meleaguri, era luna lui Secerar când toți oamenii locului se regăseau peste holde, în mijloc de lanuri scăldate-n aur, culegând porumbul cel galben și zdravăn. Soarele dogorea ca-ntr-un țăst încins, iar vântul ridica praful pân` la ceruri, la bunul nostru Dumnezeu, și făcea cocenii uscați să fremete cu sfială – semne că-i aproape toamna. Recolta era bună, oameni și muieri, tineri și bătrâni fremătau de zor în picioarele goale, bătătorite de pământul fript de sete: cărau târne cu porumbi în capete , știuleți de coceni pe brațe, cofițe cu apă în mâini și merinde în desăgi, așezându-se când și când la umbra căruțelor, mâncând și vorbind cu voioșie. Oamenii de la țară- totdeauna fost-au rumeni în obraji și cu ochii scânteind, cu speranța-n sânuri și forța-n brațe, căci la țară născut-a fost puterea și sora ei, speranța, de frumusețe și tihnă.

La umbra unei căruțe, trasă de-un cal sur, ședea-un moș orb. Istorisirea ce v-o spun acum, s-a petrecut într-o vreme pe la amurg, când cerul sângera de-a lumii nebunie, pe vremea când luna lui Secerar începea a se saluta cu luna lui Răpciune. Când m-am oprit în fața moșului și-am răsturnat târna cu porumb în căruța sa, mă apucase pe neașteptate de materialul ponosit și înnegrit de praf al nădragilor, făcându-mă a mă așeza pe-un pământ plin de mărăcini.

– Tu ești, Căline? moșu` întindea mâinile murdare, uscate și crăpate către mutra mea plină de praf, asudată.

– Sunt Tudor, moșule, Călin nu s-a mai întors! moșu-și trecea nebun mâinile peste mutra mea, parcă având o mască prinsă între degete și trebuia musai s-o dea jos.

– Tudore, avut-am un vis și văzut-am păsări cenușii de metal ridicându-se în văzduh de nu se mai vedea albastrul cerului și pe-o de altă parte de plai se auzeau tunete parcă din străfundul pământului și ape de sânge izvorau din dânsul… Vai, Tudore! Tudore, vai, vai! mă înşfăcase de mâneca cămeșii, strângând cât îl țineau puterile și din ochii albi i se revărsau lacrimi fierbinți plini de dor și jale. Pun palma peste al său umăr și-l privesc cu milă, căci viața parcă-l blestemase pă`ăst moș: întâi feciorul înalt ca bradu`, frumos ca lanu` de floarea-soarelui, îi murise-n munți, ce mai mâhnire, ce mai chin, pentru sufletul lui și-apoi lumina ochilor fusa-i luată după ce-n groapă îşi așezase muierea. Așa-i viața, oamenii mei, crudă cu cei drepți și blândă cu nedrepții.

– Hai, moșule, hai să te duc acasă!

Oamenii părăseau câmpurile cu chipurile-n ambră, zâmbind strâmb, obosiți se întorceau la casele lor. Fetișcanele își spălau fustele-n râurile reci ale plaiului și pletele pe care le împleteau mai apoi în lungi cosițe, și trupurile lor ude de fecioare crescute din plin acum erau învăluite în obscur. Se auzeau râsete și lipăit de apă, iar soarele scăpăta, pitindu-se după dealuri. Murgul tropia alene peste pământul secătuit, iar sub greutatea rodului căruța de nuiele trosnea strașnic, noi ne legănam la fiecare galop și uram„ sară bună” la cei care ne ieșeau în cale. Așa-i la noi, căci cu toții ne cunoaștem și cu toții suntem străini. În liniștea nopții, nu mult după ce-l lăsasem pe moș în prispă, tropote de cai se auzeau peste drumuri și lumini de făclii sfâșiau întunericul și tihna nopții. Maica, taica și frații ședeau rezemați în poartă, făcându-și cruce și privind alaiul plecând.

– Ce-i cu zarva?

– Tudore, copil al meu! muica jelea și îngenunchea, o priveam cu-ntristare și uimire. Întrebat-am frații, însă ei nu vrut-au a-mi răspunde, cele petrecute în sară rămăseseră necunoscute mie. Mă trezisem, ziua următoare, cu noaptea-n cap, roua cea rece a dimineții îmi uda tălpile și-mi dădea un fior zdravăn. Așezam hamu`pe cal și-l puneam la căruță pe când un corb mare se așezase pe cumpăna fântânii și ca printr-o stranie vrăjitorie mă lăsam purtat pe-al său tărâm. Și purtat într-un vis cu ochii treji mă vedeam sus pe munte, cu brazi și păltinişti, cu pășuni întinse și c-un răsărit învinețit luminat de flăcări grozave. Vedeam mioarele întinse pe pășune și străjer le era un lup grozav de mare, parcă nevăzând limbile de foc cum pâlpâiau. Pădurea fremăta și parcă fiecare foșnet al frunzelor îmi șoptea într-un grai neînțeles. Ridicasem ochii către-naltul cerului, unde-n văzduh corbul cel mare dădea roată pășunii și-un urlet, ce sfâșie inimi și-ți umple ochii de lacrimi, se auzi din măruntaiele pădurii. Târziu când revenit-am în simțiri văzut-am pe maica ce c-un mănunchi de busuioc făcea vânt acelei păsări mari și negre care începuse a zbura departe, departe…

– O, Doamne, Tudore! Doamne, necazu-i aproape, Doamne!

– Maica mea, o trebui să mă-ntorc, căci Ioan de prea multe ceasuri rămas-a singur și-n vremurile istea mișună tâlharii prin codrii. Oi pleca la al treilea răsărit de soare, muică. – am pus palma dreaptă pe umărul bătrânei mele mame și i-am văzut ochii înlăcrimați, apoi i-am glăsuit: – Maică, ce-i cu matale? Drept spune-mi: ce te frământă atât de tare? – bătrâna mă prinse de mânecă și mă smucise-n jos, îmbrățișați, așezându-ne pe iarba crudă. Începuse a suspina și a mă strânge tot mai tare în brațe ca pe-un prunc scăpate de la moarte.

– Apele s-au tulburat, țăranii n-au astâmpăr, Tudore! Tudore, dragul mamei, ai grijă! Ai grijă!

– Maică, maică, nu mă jeli. Sunt încă viu, unde o fi nevoie acolo-i merge, nu te-ngrijora!

– Baliverne, copile, baliverne! Ți se pare liniște aci? Iaca: nu-i! Teamă-mi e să nu-ți facă ceva, știi cum îs ei… Tu să te întorci aci, auzât-a-mai? maica s-a smucit cu repezeală și-a șters mâinile de șorț, a murmurat un„ ai grijă”, mi-a lăsat merindele și-a plecat, intrând în bucătăria de vară. La rându-mi vrut-am să plec pe ogor, dar nici bine nu desfăcusem zăvorul la portă, căci pe dânsa năvăliră trei ostași c-un jandarm călare.

– Domnule, vă pot ajuta? îmi lăsasem traista jos pe iarbă și mă îndreptasem spre cei care scormoneau prin bătătură – Dac` aveți nevoie de-o traistă cu mălai, spuneți doar, nu luați ca tâlharii! – isprăvind istea de spus îl văzusem și pe taica lângă dânșii, iar jandarmul mi se proptise-n față, stăpânindu-și animalul care necheza și tropăia grozav.

– Luăm doi saci, vorbit-am cu tată-tău. Ascultă, băiete, ai grijă la țărani că tulbură apele. Toți boierii se tem, umblă iștia să ia pământ mult, să lase-n izmene pe boier.

– Și boierul ista, o muncit cu țăranii pe ogor? Las`c-au și ei dreptul! Ce avem, aci, în bătătura asta, e luat cu muncă cinstită! – îmi suflecasem mânecile cămeşii și-mi pusesem mâinile-n șold – Domnule, nu e drept, mor de foame mulți!

– Așa o fi, dar nici cum fac ei nu e bine!– descălecase și cu grabă mă prinsese de gulerul cămeșii, zguduindu-mă cu ură și zvârlindu-mă cât colo, puternic, și vorbindu-mi tăios: – Dac` ar veni aci, le-ai da petecu` tău? Zi, măi, Tudorică! Zi-mi!

– Petecu` ista, e de la tata-mare, văr bun c-un unchi de-al boierului bătrân! muica și frații ședeau în prispă, mirându-se de cele auzite, căci se fereau tare mult de necazuri.

– Iaca, băiete, ți-ai răspuns: or să vie și la voi, chiar dacă-i puțin! – se uită spre cei trei și c-un semn de mână-i chemă, apoi se făcură nevăzuți pe poarta oblojită cu scânduri rupte. Ochii mei erau la potera care trecea val-vârtej din casă-n casă și făceau prăpăd, lăsând în urmă nori de praf.

– Nu-i bine, maică, nu-i bine! – soarele a mai răsărit și a mai apus două zile ș-apoi mi-am luat desaga ș-am purces către stână. În sat zvonurile umblau, niciunul nu era bun, țăranii fremătau, se codeau și se ațâțau unii pe alții fiind gata-gata să se ia la bătaie. Pe când mă pregăteam a intra în desișul de pomi, fus-am oprit de jandarmul satului.

– Tu! Încotro? Nu cumva la stână? E periculos, Tudorică! Bagă de seamă! se rotea cu roibul în juru-mi și când și când îl trăgea de căpăstru, făcându-l să joace o horă stângace.

– Lasă-i, domne, că nu or fi țăranii atât de sălbatici! Dârdâii aci, vai de tine! Jandarm, ai? Ce-i drept nu prea au d-ale gurii, dar nu-s oameni răi…

–E, Tudorică, Tudorică, oi vedea tu, băiete!

Astea fiind spuse trecusem de jandarm și-mi continuasem drumul pe poteca cea umbrită. Mersesem până la apus de soare, iar pe când ajunsesem Ioan băga în strungă oile. Când m-o văzut m-o îmbrățișat și apoi o stăruit să ne așezăm la masă. Era încă zăpușeală afară, făcusem un foc mare în care lemnele trosneau și mâncam stând în jurul său. Era liniște doar talanga unei oi se auzea cântând parcă ceva sumbru, aproape de îngropăciune, înfiorându-mi sufletul, teribil.

– E adevărat, Tudore?

– Ce să fie?

– S-o alege praful? tăcusem, priveam focul ș-apoi m-am ridicat, Ioan înțelegându-mi vorba mută, a continuat să rostească ceea ce eu nu aveam destul curaj să grăiesc: Deci e adevărat!