Murmur

A doua parte

– Ioane…n-au cu noi nimica…

– Cum Tudore? Avem o mică avere! Dacă ne-or prăda? Ioan își frământa mâinile și privea cu ochii goliți la focul ce trosnea, apoi îl auzeam șoptindu-mi: N-o să-i lăsăm, nu? Am auzit că forfote țara, că oamenii n-au mai răbdat și s-au sculat! Hai să le dăm câteva mioare, s-or mai liniștii…

– Nu, nu, mai rău am ațâta… Hai, Ioan, hai să ne odihnim! Nu și-or face ei dreptate cu furci și topoare! – în noaptea aceea n-am putut închide ochii, știam că nici Ioan nu o făcuse, mă frământasem într-una și parc-aș fi blestemat soarta care se năpustea asupra noastră. Trecuse o zi, trecuseră două, trecuseră trei și nu mai auzisem nimic, nu ne vizitase nimeni. Visasem un vis urât în care se făcea că strunga de oi era în flăcări, cerul se luminase de foc și din umbră lupul cu ochii roșii mârâia. Din depărtare întreg satul nostru răsuna a jale și țipete sfâșietoare răneau totul. Pe când mă trezisem cu noaptea-n cap, cămașa îmi era leoarcă, și ,buimac fiind, auzeam ca prin vis hărmălaie: cânii lătrau nebunește și Ioan lipsea. Ieșit în prispă începusem a-l striga:

–Ioan, Ioan! nu răspundea nimeni, dau fuga afară și văd strunga cu șapte mioare, dar Ioan nu era. M-am repezit să dezleg cânii și am pornit după al meu tovarăș, dar pân` a pleca jandarmul cela gras și rumen în obraji poposise la noi.

–Unde-s oile?

–Le-a luat lupu`! Dumnezeu știe mai bine!

–Ți-am zis, Tudore, or nu ți-am zis?

–Nicăieri! lăsând jos o mioară îl văd pe Ioan care se și repede la jandarm:

–Au dat drumu` la oi ca tâlharii! Le-au luat cu ei! De ce-ar face una ca asta? – îl zgâlțâia pe cel din fața-i, fierbând furia în el – O să le luați și izmenele că nu vă mai satură Dumnezeu și pe noi ne-or nenorocii tot ca pe voi! Da` ce-i domnule, nu-i loc destul sub soare?

–Cunoaște-ți locul, ciobane! Fericește-te că nu te omor, acuș, pe loc!

–Pleacă de aici, nefericitule, până n-oi pune mâna pe ciomag!

–Ioan, lasă-l Ioan, că nu-i dânsu`de vină! – îl iau după jandarm, simțind cum tremura de furie ca un câne turbat – Gata, lasă-l! Domnule, plecați! Gata, acum plecați! – jandarmul își scutura hainele, își puse chipiul și încălecă, nu înainte de-a zice:„ O-ți primi ce o-ți merita, fire-ai ai dracului!” L-am luat pe Ioan înăuntru și i-am turnat rachiu într-un pahar, ședea cu capul în mâini:

–Tudore, Tudore…

–Lasă, Ioane, nu te mai tângui c-om face noi alte mioare, mai frumoase, mai lăptoase. O să cobor în sat să anunț nefericirea și de o fi tâlharul pe acolo, l-oi vedea. – auzind asta tovarășul meu m-a prins puternic de mâna dreaptă și cu teamă-n ochi, cu glasul stins îmi spune:„Nu pleca, Tudore, prieten al meu, nu pleca!”

–Nu-ți fie teamă, m-oi întoarce! N-or fi zvonurile celea atât de rele, că apoi țăranii luptă pentru ce-i al lor, nu fac nimic rău!

–Tudore, nu pleca și tu. Rămâi! Jos se văd focuri, dacă oamenii…?

–Le văd și eu! Doar o zi, mă întorc în zori. Am fost printre ei deunăzi, erau înverșunați dar… ai grijă de ce mai avem aici…

Astea fiind spuse purced spre sat. Pădurea părea mai neagră și corbii păreau a da mai mult târcoale, soarele nu ne mai încălzea și liniștea punea stăpânire peste noi. Pe la jumate când să cobor văd crucea lui Călin și tare-mi vine a blestema pe cei care acum ne nenorocesc, de-ar fi Călin aici, de-ar știi el pe ce mâini mârșave și-n ce fel tâlhăresc pus-au mâinile murdare pe oițele lui…ar lovi din toiag o dată și-ar despica pământul în două. „ Acu`nu-i timp de jale” , am îndemnat ș-am ajuns pe la amiază-n sat. Totul părea bântuit de strigoi, porțile erau rupte se țineau într-o balama, focurile mai pâlpâiau ici-colea, ulcioarele erau aruncate, tot ce era, era aruncat. Când am ajuns în fața ogrăzii mele, nenorocirea fuse și mai mare: porțile rupte, ulcioare sparte, unelte aruncate, caii lipseau, liniștea domnea.