PARTEA I

ALPHALON ZERIX
Sub pielea mea se plimbă o umbră

care îmi sfărâmă oasele și îmi orbește ochii…

Stau într-un oraș X, pe o stradă Y la etajul unsprezece al unei clădiri care chiar nu interesează. De aici văd, observ și aud totul – din punctul de control de unde nimic nu scapă neobservat, din micul laborator al profesorului Turner care încă stă în picioare. De printre maldărele de aparaturi: fire, conectoare, radiatoare, generatoare, câte un voltmetru, ampermetru și alte dispozitive aruncate la nimereală pe dușumeaua de ciment înnegrit, unde într-o scobitură de perete stă un flacon uitat cu o substanță înnegrită, de aici, eu văd dealurile, văd ruinele de pe dealuri, văd clădirile în ruină ale orașului, care-mi amintesc de vremurile glorioase, văd luminile de noapte care împânzesc măruntaiele unui gigant mort de mult, văd cum zboară fiecare pasăre, fiecare dramă, fiecare bucurie, și totuși văzând și auzind totul – din micul meu atelier de la etajul unsprece – pe mine nu mă vede nimeni.

Ne aflăm pe o masă rotundă și imensă, în continuă mișcare, crezându-ne zeii creatori ai tuturor timpurilor – așa suntem noi, omenirea de rând, făcuți pe bucăți și dezmembrându-se din când în când. Nu plângem când ne cad mâinile robotice sau când, deznădăjduiți fiind, ne vedem cyberzombies, dar plângem atunci – fără a recunoaște – când situațiile ne scapă de sub control, cum a fost, iată, cea de care am să vă povestesc în cele ce urmează:

80 de ore de la dispariție

Ne aflăm la marginea unui oraș Y, pe un continent Z, într-o țară care nu ne interesează cu adevărat. În față se întinde platoul unei centrale nucleare, la dreapta și la stânga se arată dintre umbrele unei păduri de brazi bătrâni, falnici cyberbots într-o zi mohorâtă de decembrie. Imediat în spatele lor, oameni îngroziți în halate albe cu gigantice mecanisme în mâini, aleargă disperați după imensele inovații care aveau să aducă un bine omenirii.

– Opriți! Opriți!

– Nu merg opriți!

Țipetele oamenilor în alb sunt din ce în ce mai stridente, cerul se făcuse mai cenușiu și un vânt de miază-noapte trosnea crengile plopilor din apropiere. Alergând oamenii se pierdeau unii de alții, iar până se regrupaseră cyberbots se ciocniseră de mult între ei, lăsând în urma lor un nor de praf negru și oameni dezorientați. Apoi a mai urmat o explozie – cu o ciupercă imensă de un galben-roșu aprins care azvârlise fie prin crengile pomilor, fie pe terenurile din apropiere de-o potrivă corpurile desfigurate ale oamenilor și bucăți ale cyberboților dezmembrați. Atunci, am văzut de la etajul unsprezece al clădirii mele cum sfârșitul lumii a luat viață sub forma unei încărcături imense de materie neagră instabilă. Un inevitabil frumos dezastruos. A fost ca o lovitură fulgerătoare a unui trăsnet asupra unui pom uscat din pustietate. Pe moment am concluzionat că toate sfârșiturile se petrec într-o liniște deplină – precum moartea și durerile care vin doar la liniștea nopții – fără să anunțe. Și totuși chiar dacă ar anunța, noi, nu am crede căci noi la urma, urmelor suntem zeii creatori ai tuturor dezastrelor. Așadar sfârșitul a venit într-o zi de duminică, într-o săptămână de decembrie a unui an pe care mulți dintre noi l-au uitat.

Cu 18 zile înainte de accident și 15 zile până la dispariția lui Millo Turner

– Hai, Millo! Grăbește-te, Millo!

Bărbatul cu geacă kaki pedala rapid și chinuit pe bicicleta cu roți ajutătoare pe cărarea șerpuită și noroioasă din pădurea dezgolită, vântul de toamnă târzie îi sufla claia de păr castaniu în toate direcțiile și îi făcea obrajii să se înroșească. În fața sa, pe o placă propulsoare, înainta o fată sprintenă cu codițe negre care fluturau în vânt.

48 de ore de la dispariție

Pe un stâlp electric stătea atârnată poza pe jumătate ruptă a unui bărbat șaten cu ochii verzi, sub poza lui scria„ Millo Turner, 32, dispărut. Cine l-a văzut e rugat să anunțe autoritățile”. Primii fulgi de zăpadă își făcuseră apariția din a doua zi a lunii decembrie, iar la primele ore ale dimineții câteva patrule de poliție și câțiva prieteni îl căutau, prin labirintul pădurii de la marginea orașului, pe Turner.

– Millo! Millo!

– Millo!

– Millo!căutând prin zăpada care se depunea furtunos, unul dintre căutători găsi sub un morman de frunze amestecate cu pământ și zăpadă, brațul drept al bărbatului.

– Aici! Aici! cei din apropiere veneau în fugă, răsuflând greoi, către cel care, cu detectorul în mâna stângă, se uita aplecat la brațul îngropat. Își aruncau ocheade de la unul la altul și parcă nu îndrăzneau să rostească sentința:

– E mort?

– Nu cred!

– Și brațul? E al lui?

– Cine știe? Îl luăm și continuăm mâine…

Plecau în direcții opuse cu capetele plecate împotriva vântului, mijind ochii și trăgând căciulile mai bine peste urechi. De sub mormanul de pietre, frunze și noroi glasul lui Turner se auzea slab cum se afunda într-un puț adânc, cine trăsese de braț de fapt i-l smulsese. Bărbatul se prăbuși inconștient pe fundul întunecat al unui puț de țiței golit, cu brațul drept smuls și cu fire de circuit care-i ieșeau din carne. Fusese prima încercare a lui de a pleca din locul cu soare albastru.

17 zile de la accident, 14 zile până la dispariție

La institutul de fizică nucleară se afla bărbatul cu geacă kaki, care vrând, nevrând se certa energic cu șeful de departament:

– Ești atât de orb?

– Tu nu pricepi? E o șansă să salvăm văgăuna asta?

– Cu cyberbots! ridică mâinile teatral în aer. Ce o să rezolvi?

– Foametea!

– Foamete? Zic eu nucleara nu e rezolvarea!

– Sunt cyberbots alimentați cu energie nucelară, nu risipim nimic! În plus publicul îi va adora, își răsuci pe degete mustața subțire, apoi după un scurt moment de liniște în care bărbatul privea fascinat prin peretele de sticlă, continuă: pentru industria jocurilor va fi cea mai bună realizare!

– Se pare că nici nu ne gândim la nimic!

– Nu-ți convine?

– Despre ce vorbeam?

– Despre noile atracții: cyberbots cu energie nucleară care propulsează utilizatorul într-un univers virtual. Millo Turner își puse mâinile în cap în semn de exasperare și se ridică oftând:

– Nu va funcționa!

– Cum nu? Și până la urmă astea – arătă un dosar ticsit cu hârtii care dădeau pe afară – nu sunt ale tale? Nu e ideea ta, Turner?

– Astea… fantezii de adormit copii… profesorul Turner se opri brusc parcă căutându-și cuvintele cele mai rezonabile.

– Nu înțelegi!

– Nu ne înțelegem! Nici măcar nu știi…

– Ce nu știu? Turner, ăsta e concediul tău – scoase dintr-un sertar un mic teanc de foi tipărite și le împinse în fața profesorului, așezându-se relaxat pe spătarul scaunului.

– Mă concediezi? Turner îl privi pentru câteva secunde în liniște, apoi ieși vijelios din biroul șefului de departament și cu pași mărunți se îndreptă spre laborator. Își analiză cu privirea toți colegii și se trânti pe scaunul său, fixându-și ochelarii rotunzi mai bine pe nas. Cu o șurubelniță își desfăcu încet brațul robotic pentru a-l ajusta, însă sfârși prin al aruncă pe blatul mesei, provocând un sunet asurzitor de alamă goală, cu mâna stângă își lua o geantă de piele maronie în care îndesa diverse hârtii și carnețele.

– Ce a zis Șefu`?

– Vrea roboți cu energie nucleară care să fie jucării de copii! Probabil vrea și unicorni! remarca sa făcu restul echipei să izbucnească într-un hohot vioi de râsete.

– Atunci îi dăm roboți!

– Ușor de zis…

– Turner, tura ta nu se termina? ridică privirea spre un om mărunțel și cărunt care-i pusese mâna pe ciotul drept unde cândva fusese un braț uman. Oftă și-i răspunse împleticit un:„ E o nebunie!”

– Da, curată nebunie… bătrânul rosti ca pentru sine, căzând pe gânduri.

– În sfârșit, lucrurile nu stau bine!își strânse șuruburile, se ridică și plecă legănându-se spre casă. La revedere, ne-om mai vedea!

56 de ore de la dispariție

– Ceva nu e în regulă cu reactorul 2!

Șeful Bazei cu ochelarii strâmbi pe nas se uita cruciși la roboții care începeau să nu mai aibă control, dărâmând toate lucrurile care le stăteau în cale. Bărbatul se bâlbâia și simțea cum începeau să-i tremure genunchi. Se uita constant la notițele lăsate de Turner și se închina energic.

– Șefule! Hai, nu e momentul!

– Unde e Turner? izbucni din toți rărunchi, făcându-i pe cercetători să amuțească. Unde e Turner? se așeză nădăjduit la birou și-și prinse capul în mâini, îngânând un„ unde” molcomit.

12 zile până la dispariție

Profesorul Turner ajunsese acasă pe când ceasurile băteau ora șase seara. Își aprinsese un foc frumușel în șemineul din sufragerie și se așezase în fața lui înfășurat în pătură. În jur de ora opt auzi o bătaie puternică în ușă, inițial nu vru să răspundă, afundându-se mai mult în pătură, dar bătaia se auzi din nou, și din nou și din nou; enervat mormăi un„ imediat” și cu greu își târî picioarele, înfășurat în pătură, până la ușă. Afară vremea se înrăutățise, copacii trosneau din toate încheieturile, viscolul se pornise, iar mormane de zăpadă se așternuseră pe lângă casă. Pe când deschise ușa ochelarii i se aburiră provocându-i o vizibilă iritare, fluturând din mâini ca să-i dezaburească, strâmbându-se văzu în pragul ușii, bărbat înalt cu pardesiu maroniu, zgribulit de frig, fără prea mare tragere de inimă îi făcu loc să intre.

– Așa…de ce ai venit?

– Hexor…

– Hai să bem ceva! își croiră loc până în bucătăria spațioasă unde Millo turnă coniac în două pahare pătrate, împingând unul către bărbatul din fața sa.

– Nu e bine!după o scurtă liniște în care Millo bău dintr-o înghiţitură coniacul continuă:

– Fie, ce e cu Hexor?

– Vrea neapărat…

– Da, da roboții!

– Nu e bine, o s-o dea grav de gard!

– Și ce-mi spui mie?

– Millo, știi bine că nu s-ar descurca…– îl opri pe bărbat cu un aer degajat.

– Nu mă interesează! vizitatorul încercă de câteva ori să-și reia cuvântarea, însă fără prea mare succes, de fiecare dată când Turner auzea de Hexor îl oprea cu înverșunare.

– Uite, dacă te-ar primi înapoi?

10 zile până la dispariție

Era miercuri noaptea, centru de cercetare părea bântuit de o fantomă a neîncrederii și-ntr-o cameră de la subsol mai pâlpâia un bec alb, acolo unde Hexor îl încuraja de pe margine pe Tuner să intre în primul cyberbot alimentat de energie nucleară care avea menirea de a fi cea mai inovatoare jucărie a timpurilor:

– Hai, activează interfața!

– Dacă fac asta sărim în aer! cyberbotul scotea scântei din toate încheieturile și părea că mai are un pic și se dezmembrează, prăbușindu-se într-un imens nor de praf.

– Mai bine i-am trimite la Bază după ce sunt gata!

– Tu te auzi?

– Millo, cu ăștia putem coloniza planete!

– Poți pe naiba, ăștia abia stau în picioare!

– Detalii, detalii! Hexor gesticula de zor semănând cu un struț care vrea să-și ia zborul. Mâine să fie gata la prima oră, facem două zboruri de probă și aia e. Baza ne va felicita!

A doua zi, după cum zisese Șeful de Departament Hexor Macllote, făcuseră două teste de zbor și se îndreptau la Bază cu roboții făcuți pe grabă. Hexor părea încântat, asemenea unui copil care primise ce voia de Crăciun, Turner în schimb, schimonosit de frig, se ruga în gând să nu fie lăsați să intre.

– Mai bine mergeam să bem ceva!

– Bei prea mult, Turner!

– Mai scutește-mă, Conner! Mergem la moarte și Hexor e fericit!

– O să vezi, ne vor medalia!Turner mormăi ceva în barbă, apoi tăcu tot drumul. La Bază fură întâmpinați, spre surprinderea sa, destul de bine, mergând direct la rampa de lansare unde aveau să efectueze al treilea test de zbor în acea zi. Degeaba încercă Turner să amâne zborul, totul fu în zadar, ba din contră se formară două echipe de zbor a câte zece membrii care, pe rând, se îmbarcară în două nave.

– E sinucidere curată!

– Taci, profesore! se auzi un general al Bazei. Unde e mai bine de testat dacă nu direct în spațiu? Providența dorește divertisment!

– Să se ducă ei!

– Te duci tu!

– Ba, eu nu.

Primul echipaj se instalase și plecase, cu tot cu Hexor Macllote, Conner, Allan și alții sărmani care aveau să moară curând. Turner plecase, nu voia să participe la o crimă în lanț, mersese la centru își strânsese lucrurile, apoi plecase acasă. Era o zi de iarnă însorită, iar el stătea înfășurat în pătură mutând canalele televizorului.Trecuse aproape o săptămână de la zborul devastator, toate canalele de știri vuiau de„ nemaipomenita inovație a doctorului Macllote” care în realitate fusese o mare catastrofă. Undeva pe la jumătatea săptămânii, aflase Tuner, se pierduse legătura cu echipajul navei RXC39 și tot pe atunci fusese contactat de mai multe ori de Bază. Nu le răspunsese până la finalul săptămânii, iar când o făcuse fusese rugat, insistent, să pornească în căutarea echipajului. Nu se lăsă înduplecat din prima, dar gândindu-se la cei pe care-i cunoștea, acceptă. Săptămâna următoare, joi, Tuner își schimbase numele, acum era Valmar Newbark și era rezervist mecanic în aeronave.

O oră până la dispariție

– Newbark către Bază, am ieșit din atmosfera Pământului!

– Recepționat! Activează interfața jocului!

– Negativ! astea fiind spuse, cei care erau cu el activară lumea virtuală, nemaiavând control asupra navei. Valmar, indignat, încercă zadarnic o restabilire. Cu toate că încercase să tragă de manșă și de conectoarele care-i amenințau tâmplele, lumea virtuală îl acaparară. Nava intră în zona atmosferică a unui alt corp ceresc, aprinzându-se în cădere. Pe când Valmar se trezise era în Nicăieri, cu nouă leșuri lângă el; pe moment căută ieșirea, chinuindu-se să se desfacă dintre cabluri și centuri, apoi târându-se ieși la lumină respirând speriat. Starea de rău pusese stăpânire pe el, iar corpurile coechipierilor nu îl ajutau. Așteptă câteva ore, cu ceasul în mână apoi își luă inima în dinți și scoase pe rând fiecare cadavru din navă, încercând să le asambleze cum se pricepea mai bine.

2 de ani de la dispariţia lui Millo Turner

– I am, how am I? You are, how you are? The guardian star!– bărbatul se bălăngănea, fredonând, cu o sticlă pe jumătate goală de băutură, pe acoperișul unei clădiri. Apusul purpuriu-albăstrui se vedea de pe Alphalon Zerix aproape la fel ca cel de pe Terra, dacă închideai un ochi și pe celălalt în mijeai, aproape, aproape ziceai că ești din nou acasă.

Sunetele produse de lovoșnii – creaturi care aduc a pterodactili, doar că aripile lor sunt transparente și piepturile cameleon – te făceau să crezi că ești la malul mării înconjurat de pescăruși. În ochii bărbatului turmentat se putea observa o urmă de melancolie, căci nu se mai simțise ca acasă de când plecase în expediție.

6 luni de la prăbușire

Ultima nava spațială care părăsise Terra rămăsese blocată pe Alphalon Zerix, o planeta necunoscută, care prezenta semne de viață. În prăbușire aproape tot echipajul de pe KR411 murise. Supraviețuitorul încercase cu disperare să contacteze Pământul, însă nu obținuse niciun răspuns. Totul fusese distrus în prăbușirea anevoioasă prin atmosfera deloc prietenoasă a planetei albicioase și înconjurată de o centură groasă de asteroizi. După două săptămâni de la accident, bărbatul, se trezise înconjurat de cel puțin zece entități umanoide: unele aveau pigmentul lucios de culoare turcoaz, altele jad, violet sau poate o combinație ciudată între titanium și albastru-marin; ochii semănau cu ai unor asiatici, fiind aurii sau vede-neon și păreau a fi niște licurici captivi în craniul lor, dornici să se răspândească în tot Universul; părul părea de paie, lung și încâlcit în codițe, iar hainele erau simple togi peste care sta atârna o armura de diamant. Aveau picioarele, goale, puternice de prădători și staturi impunătoare.

Valmar se speriase, ascunzându-se într-o crăpătură a navei, dar după puțin timp prinsese curaj și se îndreptase încet către ciudatele creaturi, pășind cu băgare de seamă spre ei. Încerca să mimeze ceva. Se spune că limbajul semnelor e, totuși, universal, iar bărbatul avea să afle, curând, că acest lucru e parțial adevărat.

– M-am pierdut! Mi se spune Valmar!– creaturile se uitau nedumerite unele la altele, iar bărbatul continua –Pașnic! liderul grupului dete aprobator din cap, apoi mimă:

– Străine, alophnai nu sunt popor rău!

– Cum de cunoști asta?

– Mai de mult au venit aici alții ca tine! Am învățat de la ei… semnele astea!

– Ca mine? – se gândi puțin, apoi întrebă – Unde sunt?

– La noi! Spun de voi…

– Ei, ei… pot vorbi?

– Doar între ei! Spuneau că la voi acasă a avut loc o apocalipsă.

– Apocalipsa? Valmar stătu, din nou, pe gânduri câteva secunde, neștiind de vreun dezastru pe Terra, apoi se apropie mai mult de creatura din fața sa. O putea vedea mai bine: avea trupul zvelt, cu pigmentul turcoaz-jad care lucea în lumina puternică; purta un coif de diamant cu trei pene de metal care zornăiau când se mișca. „Să fie într-adevăr adevărat? Sau lumea aia?”

– Moonrix!

– Moonrix? repetă Valmar.

– Te duc la semenii tăi! Acolo vei avea protecție.

– Mulțumesc! Să-mi iau din navă… – fugi, împleticindu-se, pe scările metalice ale navei, tropăind și împrăștiind praful. Se întoarse cu un sac plin cu aparatură. – O să repar asta!

– Urcă! bărbatul se sui cu teamă pe spatele unui animal ciudat, înalt, care avea creastă deasă de pene carmin. Animalul era solzos, imens și alunecos, avea gheare puternice și o coadă lungă care se termina cu o spadă de os.

– Ține-te bine!soarele albastru dogorea pe un cer cenușiu.„ Acasă când cerul era cenușiu stătea să vină ploaia…”. În față se înălța un măreț oraș lucitor – parcă ar fi fost făcut din aur și lustruit în fiecare zi – peste tot, în jurul lor, fauna abunda, era ciudată și gigantică. Florile arătau cât cel puțin o vacă și aveau spini mișcători. Valmar se uita cu ochii mari, precum un copil, la tot ceea ce i se arăta în față, inima-i bătea cu putere, iar palmele îi transpirau semn că frica își punea umbra peste întreaga lui ființă. În adâncul sufletului fugise de mult de aceste creaturi, comparându-le cu băștinașii din triburile canibale și calcula în minte o soluție de scăpare„ Și totul a început într-o zi de duminică, dintr-o lună decembrie”.

Când descălecă picioarele îi tremurau și abia îl mai țineau, vedea cum creaturile dădeau drumul animalelor și se îndreptau fiecare pe unde aveau treabă. În fața lui – după un scurt moment de singurătate în care mai mult se speriase – apăru Moonrix care-și dădea coiful jos.

– Hai cu mine!

Îl urmă în tăcere, ținându-și sacul strâns în mâini ca un copil sărac care primise ciocolată, într-o vreme în care ciocolata nu se găsea. Trecură printr-o pasarelă împânzită de coloane imense care aveau la bază statui impunătoare ale unor ființe cu aripi și coarne. Soarele albastru începea să apună și-n lumina difuză Moonrix părea că-și schimbă înfățișarea, scoțând la iveală o mască oni.

– Aici!Te las! Străinul dete aprobator din cap și cu sfială depărtă perdeaua de mătase roșie. Intra într-o încăpere îmbâcsită de tot felul de aparaturi, iar acolo nu mică i fusese mirarea când văzuse doi oameni din fostul echipaj de pe RXC39, cel după care fusese trimis.

– Voi! – buzele îi tremurau și simțea cum fierbe pe dinăuntru. Unde sunt restul? Ce faceți aici?

– Tu cine mai ești?

– Hă? – își trecu nervos mâna prin părul încâlcit, zburlindu-l mai rău– Cine sunt? Tipul care a proiectat roboții!

– Ce roboți?

– Cum„ ce roboți”?– Valmar se trânti furtunos pe o saltea uzată din care se ivi un nor dens de praf, aruncându-și sacul cu aparatură în mijlocul camerei, gesticulând de zor – Erau patru roboți de luptă, mari cât un elefant! Nu vă uitați la mine de parcă nu știți! Unde sunt?

80 de ore de la dispariție

Oamenii alergau îngroziți, încercând să iasă din sarcofagul Bazei, cyberbots nu mai puteau fi controlați, iar doi dintre ei se îndreptau către centrala nucleară a orașului. Șeful Bazei, total descumpănit, întreba neîncetat de Millo Turner, când deodată văzu din vârful turnului de control ciuperca unei explozii care-l dărâmă. Acum știa„ lumea s-a sfârșit”.

6 luni de la prăbușire

– Pe Alphalon Zerix!

– Lasă gluma, Hexor! Unde sunt roboții?

– S-au distrus în prăbușire! Sau vorbești de ăia care au făcut –imită cu mâinile o explozie și pufni amuzat – bum!

– Ce bum?

– Ascultă, Turner! Știu ce s-a întâmplat după ce am plecat!

– Cum? Nici eu nu știu de vreo explozie și am plecat la două săptămâni după! Cum? Văzând că nu i se răspunse părăsi camera. Nu avea încredere în Macllote, nava RXC39 era curățată. La capătul holului îl aștepta Moonrix. Nu știa ce îl sperie mai tare: lumea asta sau nebunia lui Hexor?

– Am nevoie de…

– Instrument de scris?

– Da! De unde…?

– Vino!urmă entitatea până la capătul coloanelor, acolo unde i se deschidea o fascinantă lume robotică de după o boltă pe care se înfăţişau lupte. Spera să găsească răspunsuri sau măcar aparatura pentru reconstrucția cyberbotilor care provocaseră explozia în lanț, apoi avea să plece cu sau fără acei oameni, la urma urmelor de unde știa el că erau cei adevărați?

– Ai planșe și holograme, există o parte foarte veche unde sunt materiale din era Erxos. S-ar putea să găsești acolo.

Valmar, fostul profesor de fizică nucleară, îngăimă un„ mulțumesc” și-l văzu pe bărbatul extraterestru cum se depărta într-un mod chinuitor de lent, privindu-l până în suflet cu ochii lui scânteietori. Se speriase. Realizase brusc că se afla singur într-o lume necunoscută, că îi era extraordinar de cald și că nu știa la ce pericole să se aștepte, prea acești alophani erau primitori. Ceva nu era bine! În aer se lăsase zăpușeala unei zile toride de vară, iar fantoma unei tensiuni puternice plutea stingheră printre zidurile cetății.

– 14 Decembrie! Atunci a fost! chinuindu-se puțin aprinse planșa. Cu ochelarii așezați pe vârful nasului începu navigarea pe apele tulburi ale Alphalonului Zerix. Limba îi era necunoscută: nimic din ce cunoscuse pe Terra nu se regăsea aici, simboluri, simboluri și iar simboluri. Pe când se întunecase de tot ieșise din imensa„ bibliotecă” și se răzimase de una dintre coloane cu mâinile pe după cap, privind departe. Poate privea dincolo de stele și își imagina planeta lui albastră unde totul era simplu și confortabil sau poate doar obosise și avea nevoie de puțin aer curat, revigorant și de liniștea unei seri senine.

– Nu ai voie să te sprijini de astea! bărbatul tresări brusc și întoarse, speriat, capul.

– Conner! – își masă tâmplele cu o mână apoi se ridică: Ce cauți aici?

– Eu… eu… apoi eu…

– Lasă! Ai ceva de băut?

– Te-ai…te-ai țicnit, Turner! De unde?

– Nenorociților, ce ați făcut? Hexor și jocurile lui! se răsti apucându-l de gulerul alb al cămășii, iar Conner îl prinse cu mâinile de ambele brațe.

– Liniștește-te! Să nu ne certăm!

– Nu,nu! – se trânti pe scările imense de marmură albă cu capul sprijinit în mâini – M-ai ajuta dacă nu ai fi vândut roboții!

– Nu i-am…

– Atunci unde sunt! – bărbatul îi evita privirea, până când Valmar, din nou, îl apucă de umeri și-l zdruncină puternic – Răspunde, dracului, Conner! Au murit oameni din cauza voastră!

– Noi nu…

– Tot vina voastră e!

– Bine că ne pui totu`în cârcă!

– Normal!

– Ce era să facem?

– Ceva pentru ei! Nu să-i lăsați să-i mănânce…

– Cine să-i mănânce? Conner se eliberă, dând să plece, își aranjă pălăria căzută și-l privi cu ură pe Valmar – Cu atitudinea asta nu faci nimic! Avea dreptate Șefu`…

– Avea pe dracu să-l ia!

– Suntem blocați, bine? Ce vrei?

– Să nu vă prefaceți! – îl străpungea cu privirea pe bărbatul scund a cărui mustață parcă tremura în sus și-n jos.

– Turner, știi Allan nu l-am…

– E mort! Știu.

– Mort?

– Mort! se răsti, apoi plecă fără să mai privească în urmă. Mort din cauza voastră!

– Dar…dar…apoi…el nu, el scăpase! Conner își strângea speriat pălăria în mâini, privind cum bărbatul din față se oprește brusc, ca trăznit, neschițând niciun gest. Apoi îl văzu cum se întoarse pe călcâie cu o expresie neutră, aproape robotică, deschizându-și buzele cu greu:

– Scă-scăpat? – în penumbră se prefăcuse într-o statuie grecească din marmură dură și rece. Scăpat? – oftă scurt și se întoarse la fel de mecanic pe drumul pe care plecase, bolborosind pentru el: Da, sigur a scăpat…da, da…– ce nu știa niciunul dintre ei era că Moonrix stătea camuflat pe unul dintre stâlpi, asistând interesat la discuția aprinsă. Ochii lui de jar trezeau spiritele adormite ale tuturor lumilor și le adâncea în vârtejuri abisale, căci războiul avea să vină și doar o parte trebuia să câștige.

Valmar se întoarse supărat în văgăuna cu tehnologie, acolo unde încerca să descifreze ciudata limbă de pe Alphalon Zerix. Stătea în fața unei planșe transparente, unde mergând după poze și măsurători, încerca să găsească o informație cât de mică. Din când în când își aranja ochelarii și își masa tâmplele, ochii aproape i se închideau, însă ceva într-un colț sclipea în lumina pală a unei luni și îi atrăsese atenția. Văzuse ceva cunoscut și într-adevăr recunoștea brațul robotic, apropiindu-se recunoscu robotul de luptă al amicului său. Îl scoase la lumină mai mult târându-l, apoi începu să-l demonteze în căutarea unui hard-disck de rezervă sau a unei mici cutii negre, unde avea să găsească ultimele momente înregistrate. Conectă brațul robotic la propriul braț drept și începu să caute. Circuitele îi săpau în carne căutând conectarea cu scheletul robotic , fața i se schimonosise în lumina obscură de un albastru-pal, brațul îi amorțise, iar durerea-i ajunsese până la suflet.

Ridicând capul, vedea prin sticla cupolei stele aruncate cu praștia pe un negru infinit. Acasă era departe, iar gândul morții parcă era tot mai aproape; pe când găsise ceea ce căuta, apăruse Moonrix cu un fel de cană în mâini.

– Ți-am adus ceva!

– Mulțumesc!luă cana fără a se decupla de la brațul robotic. Îl privi neîncrezător și încercă să miroasă conținutul vasului, doar că nu i se părea cunoscut și nu putea să-și dea seama dacă e rău sau bun. Moonrix se sprijinise de blatul pe care era așezată planșa cu brațele încrucișate:

– Ai găsit ceva? adăugă rapid. Lasă, nu contează acum… Gustă! cu prea puțină încredere și din dorința de-a nu-l supăra, luă o înghițitură, realizând ca prin vis că tocmai auzise vocea bărbatului de lângă el.

– Stai, tu cumva ai… nu mai apucă să continue, prăbușindu-se într-un somn rapid și adânc.

Entitatea îl prinse în brațe și începu să-i mângâie fața cu degetele sale lungi și osoase, corpul bărbatului se bălăngănea în brațele creaturii cu ochii de foc„ Șhh, începe vânătoarea”îi smulse brațul mecanic și-l cără afară.

(…) Valmar se trezise într-un buncăr mucegăit și umed, cu o mică gură de aerisire zăvorâtă cu gratiile de fier prin care, sfios, înainta un soare liliachiu. Bărbatul se chinui să se ridice sprijinindu-se într-un cot, respira sacadat și începu să tușească agresiv.

– Voi! Voi ați provocat aia!

– Ce aia?

– Ce aia? Prăbușirea! Am găsit robotul!Ce căută la alphaloni?

– Calmează-te, Turner! Nu știm ce ai văzut, dar nu e așa…

– Nu? Nu ați decuplat voi rezerva de alimentare, nu? se repezi la Hexor, zdruncinându-l. Ce a fost în capul vostru! Cum să încerci să ataci o planetă nouă? îl aruncă jos și-și aranjă ochelarii: Nici nu mă mir că vă țineau aici!

– Nu știu ce îndrugi acolo, dar nu am atacat, eram în Lumea Virtuală când…!În plus ne tratează ca pe regi! Hexor se ridică ajutat de Conner, scuturându-se, iar Turner răbufni:

– Macllote, nu te juca cu nervii mei!

– Auzi, omule? O să plecăm putred de bogați de aici!

– Da, da… cum zice Șefu`!

– Pleci pe dracu! Alphalonii se pregătesc de război! Imbecilule! Regi pe dracu! Ești într-o celulă! Măcar ai văzut constructorii din deșert? Spune, Hexor! I-ai văzut? Colcăie planeta de ei. Tu și jucăriile tale! O, Doamne!

– Ră…ră…război!Șefu`,șefu a zis război! Conner se agățase speriat de mâneca lui Hexor și strângea cu putere materialul cămașei. Turner se lăsase pe vine și-și prinsese capul în mâna stângă.

– Cretini!

Trecuseră pe puțin trei ceasuri pe când începuseră să se audă sunete vagi de trâmbițe și tobe, în sinea lui Turner știa că avea să vină sfârșitul. Corpul începuse să-i tremure într-un mod nefiresc, ca apucat de friguri. Se ridică încet, ținându-se de ciotul stâng care sângera și lovi cu putere ușa. Cei doi bărbați cu care se afla închis tresăriră la fiecare zdruncinătură a sa, se chinui să răzbată ușă zăvorâtă până când se prăbuși.

– Ce te-a apucat?

– Începe!

– Ce începe?

– Vânătoarea! Hexor vizibil speriat începu să râdă nervos, pălăria îi era pe undeva prin colțul camerei, cămașa albă o avea mai mult neagră, mâinile îi erau legate și ca trezit din vis realiză că se află într-o mare încurcătură. Conner tremura, ghemuit într-un colț, tremurând atât de tare încât dinții i se auzeau cum clănțăneau, iar Turner căzuse într-o parte după toată strădania lui, aștepta cu sufletul la gură ca cineva să deschisă ușa și să audă gongul de start.

– Nu poate fi…nu poate fi adevărat!

– E adevărat, Hex!

În a doua sau a treia zi de la încarcerare bărbaților le fu dat drumul la semnalul unui sunet vag de tobe. Se uitau panicați când unul la altul, când la orizontul necunoscut. Fauna le îngreuna situația, plantele gigantice le stăteau în cale, iar zăpuşeala îi încetinea. Nu aveau provizii, arme sau o hartă, fiind singuri pe o planeta care îi vâna. Strigătele de luptă ale alphonilor le îngheța sufletul.

– Șefu, nu e bine! Hexor alerga ținându-se cu mâinile de pălărie, în alte circumstanțe ar fi fost chiar amuzant, Conner râdea nervos și mut cu dinții la vedere, aproape plângând, iar Turner se oprise.

–De ce te-ai oprit? Ne vor face chifteluțe!

–Asta și e…

–Ai înnebunit?

–Hai spre navă, cu puțin noroc găsim câteva arme acolo!

Ajunși cu chiu cu vai, trecând dintr-o pădure deasă într-un deșert, găsiră nava îngropată în dune. Își săpară rapid o gaură îngustă prin care pătrunseră. Nava era goală. Din niște bare de fier reușiră să facă un fel de sulițe, tocmai la timp când alphalonii ajunseseră și-i înconjuraseră.

–Acum e acum!

–Lasă frica, Hexor!

–Aici murim!

În învălmășeală se despărțiră unul de altul, ajungând să se lupte pentru viață în chip nebunesc. Pe când soarele albastru apune, Turner străpunse cu putere pieptul conducătorului din Alphalon Zerix și-l văzu, șocat, cum se împinge mai mult în sulița metalică și cum treptat își schimba înfățișarea, devenind altcineva, altceva. Turner realiză cu ochii mari că în fața sa zăcea Allan. Vru să țipe, dar glasul îi fu retezat de mirare și frică, realizând cu stupoare că nu existau ființe reale aici, ci constructori și că erau în lumea virtuală.

–Hexor, Conner! Sunt constructori!

–Co…co…constructori! Ne..ne..nenorociții! se regrupară toți trei sub forma unui triunghi. Cu sufletul la gură așteptau ca roboții să atace din nou…

–Noi suntem eroarea!