CAPITOLUL IV

Uită-te în Oglindă și vei găsi monstrul

de care te temi atât de mult!

1

15 ani de la dispariția lui Millo Turner, ora 13:00, cartierul W, blocul I.

În mod obișnuit nu ne-am interesa niciodată de rău famatul cartier Wincrow și în special de blocul I7, însă acum ne interesează mai mult ca oricând. Undeva, nu știm unde, într-un apartament de la ultimul etaj al blocului I7 stă ascuns cadavrul lui Allan Blackwood păzit în continuare de mult iubitul său Damian Brega. Cartierul găzduise plebea societății – ziarele vremii pot confirma acest fapt, căci vuiau de știri atroce, toate având în prim-plan oamenii cartierului Wincrow – aici se regăseau depravații comunității, scriitorii anonimi, sectele cele mai bizare și toți cei care umblă la lăsarea nopții. Leagănul groazei, atât de perfect pentru damnați, fusese pustiit în urma unor evenimente stranii și a unor dispariții inexplicabile, ale multor locatari, care se intensificaseră o dată cu venirea profesorului. La puțin timp după instalarea bărbatului în blocul I7 apăruseră zvonuri înfricoșătoare despre diverse episoade de vampirism, necromanție, fenomene stranii ale naturii care se porniseră din senin sau voci pe diferite tonalități care se auzeau din spatele ușii galbene de la ultimul etaj. Ce-i drept, nimeni nu deținea dovezi palpabile, însă pentru oamenii din cartierul Wincrow era de ajuns un zvon pentru a cataloga pe cineva. Oamenii îl recunoscuseră pe profesorul Blackwood de pe o revistă care avea scris pe copertă, cu litere mari, îngroșate și înclinate, Științifica014; îl vedeau întotdeauna singur, așadar nu își puteau explica de unde veneau vocile ba stridente, ba tenebroase de care toți vecinii bărbatului se plângeau periodic, căci vocile se auzeau în totdeauna la miezul nopții și nu-i mai lăsau să doarmă, fiind mult prea speriați pentru a mai ațipi. De unde se auzeau vocile? „Din iad”, ar fi răspuns locatarii blocului. Dar putea fi oare iadul la etajul unsprezece al unui bloc părăginit? Probabil că da, de acolo vedeam întotdeauna sfârșitul lumii care de obicei începea într-o duminică aleatorie.

Dacă Robert Maes sunase insistent la fosta secție de poliție la care activase în timpul dispariției lui Millo Turner, era pentru că încerca din răsputeri să găsească adresa fostului său partener, Allan Blackwood – care pe atunci purta numele de Loren Vans. Cu telefonul mobil într-o mână, cu fotografia celor doi bărbați în cealaltă mână, bătea energic cu piciorul stâng în podeaua șubredă a casei lui Millo Turner. Nu mișcase cadavrul, care i se părea din ce în ce mai viu, în schimb răsfoise toate cărțile și se îngrozise citind, rând pe rând, fiecare pagină îngălbenită care-l purta pe piscurile cele mai înalte ale munților nebuniei – de câteva ori i se păruse că revede entitatea de fum, dar nu îi mai acorda atenție, fiind cuprins de febra neliniștii, a grabei și a cercetării. Fusese acasă de câteva ori în două luni și asta pentru a-și lua documente, cărți, manuscrise sau pentru a se schimba de haine. Corvin nu-l mai contactase, îi lăsase un bilețel lângă un buchet de margarete frumos aranjat pe masa din bucătărie.

„ Unde ești? Mă tem pentru tine Robert! Spune-mi măcar că-ți iei medicamentele! Sună-mă!”

Nu-l sunase, nu-și mai luase medicamentele, voia să-și amintească tot, voia să-l răzbune pe Tuner, să-l găsească pe Blackwood și să rezolve cazul o dată pentru totdeauna, căci prea multe necunoscute se așternuseră pe masa de lucru.

În biroul mortului își amplasase o formațiune interesantă de lumânări în fiecare colț al încăperii pentru a avea lumină, căci nu îndrăznea să aducă lanterne, veioze sau becuri, gândindu-se că avea să sperie creaturile de sub pardoseală cu bâzâitul insistent al unui bec care nu face contact cum trebuie în fasung. Creaturile se auzeau nonstop râcâind și mieunând strident, se gândise că probabil căutau o cale de evadare, însă coborâse la ele, le văzuse și se convinsese, amuzat, că nu mai aveau cale de scăpare. Găsise catacombele mai mult printr-o greșeală. În căutarea unor probe despre activitatea sinistră a profesorului Turner își adusese aminte de spusele Norei și se apucase să caute orbește o trapă care să-l ducă la creaturile despre care în primă instanță crezuse că sunt rodul imaginației unei persoane senile, totuși zgomotele infernale care se întețeau din ce în ce mai mult îl intrigaseră, făcându-l să ancheteze mai departe în speranța descoperirii unui pasaj secret. Într-o după-amiază de joi coborâse în subsolul casei, iar acolo în spatele unui dulap cu sticluțe pe jumătate golite în care se afla o substanță verzuie – asemănătoare cu cea găsită în camera secretă a bătrânului Alden – descoperise o manetă pe care se grăbise s-o apese. Nu fusese surprins când văzuse bucata de perete care se disloca, ci înșfăcase un feșnic cu câteva lumânări aproape topite și pășise direct pe coridorul lung și în gust.

Galeria era destul de vastă, nu își putea da seama încă cât de mare era, dar de undeva se simțea o adiere de vânt, ceea ce însemna că lungul hol avea să dea afară. De o parte și de alta a coridorului erau săpate în piatră camere largi, majoritatea fiind goale și cu un miros puternic de putreziciune. Maes înainta cu un curaj ieșit din comun, încercând să-și stăpânească mâna care-i tremura pe feșnic, pentru un moment trecându-i prin minte imaginea unui vis mai vechi în care i se arătase o grotă adâncă cu o turmă descompusă, mergând agale sub un soare toxic, se îngrozi la gândul că ar putea găsi rămășițele turmei.

– La dracu! șuieră detectivul când o pală de vânt îi stinse lumânările. Din buzunarul pardesiului scoase în grabă o cutie de chibrituri, încercând stângaci să reaprindă cioturile de lumânări. Lumina pâlpâi de câteva ori apoi se stinse din nou, cu aceeași neîndemânare încercă să aprindă bățul de chibrit, iar atunci văzu de unde provenea mirosul de putreziciune: camerele largi despre care credea că au intrarea liberă, neîngrădită de vreun fel de ușă, erau de fapt blocate cu gratii groase și umede, iar în spatele lor se aflau creaturi aproape umanoide, cocârjate, dezbrăcate, cu pielea stacojie trasă pe oase, cu ochii adânc înfundați în orbite, cu dinții ascuțiți pregătiți oricând să sfâșie. Robert Maes se apropie de gratii, vrând să vadă mai bine interiorul camerei. Cuprins de curiozitatea cercetătorului care se află în fața celei mai mari descoperiri a sa, se gândi pentru un moment să pătrundă dincolo de gratii alături de creatura sinistră pe care reușise să o vadă în treacăt.

– Demoni? șopti bărbatul în timp ce se apropia tot mai mult, băgând bățul de chibrit – care aproape că-i ardea vârfurile degetelor – printre gratii. Atunci, la auzul șoaptei sale, creatura ieși din negura ei și îl prinse cu mână – osoasă, rece și slinoasă – de încheietură și începuse să-l strângă din ce în ce mai tare.

Entitatea își lipise fața, odioasă, de barele oțelite, respira greu într-un mod aproape chinuitor de lent de parcă nu ar mai fi respirat aer curat niciodată. Gura i se deschidea și închidea ritmic, încercând să rostească cuvinte de neînțeles. Acum, că era atât de aproape de ea, Maes, îi vedea ochii ca pe două găuri săpate în craniu, având pielea vineție lipită de os încât irișii aproape că se confundau cu aceasta – iriși albicioși ca ai unei creaturi din abisurile mării, care se mișcau haotic și din care mai multe vene subțiri și roșiatice se întindeau pe întreg capul îl făceau pe detectiv să se uite dezgustat. Îi simțea pielea solzoasă, alunecoasă, rece și inumană, fiind tentat să se smucească din strânsoarea creaturii, dar aceasta îi observase gestul de retragere și își înfipsese ghearele lungi și negre în carnea bărbatului, iar în locurile în care-și înțepenise cu precizie ghiarele începea să se prelingă un lichid negricios, nemaisemănând cu sângele. Umanoidul încercă din nou să vorbească, luând guri mari de aer:

– As…as…ascultă-mă! vorbea sâsâit și vâjâit în același timp, continua să vorbească greu, abrupt, aproape imperceptibil printre gâfâieli: Ascultă-mă, N! țipa atât de tare încât ar fi putut produce prăbușirea clădirii, căci țipa acea literă, N, cu toată ființa ei ca și când și-ar fi păstrat tot glasul pentru revederea cu creatorul său.

Detectivului îi țiuiau urechile atât de tare încât simțea fiecare vibrație a ciocănelului, lovindu-se de timpan și trezind clopotele care începeau să se audă tot mai tare. Bărbatul încercă să-și acopere o ureche cu mâna liberă, dar când aproape și-o dusese la locul indicat, o mână la fel de hidoasă i-o trase cu putere, forțându-l să se lipească cu tot trupul de gratii, simțind metalul rece și umed. Din întuneric o altă pereche de mâini îi înșfăcă capul și-l lovi puternic de barele de fier, băgându-i ghearele adânc în craniu, trecând de carcasa osoasă și învârtindu-și-le prin creierul detectivului. Ochii lui Maes se cufundară în beznă, pupila i se înnegri, nici măcar o părticică din ochii săi nu mai era albă, durerea îl cuprinsese și începuse să urle a agonie, iar creaturile repetau:

–Titan`ov rolavhen dul`ov, iuto`vin`as, i`levit! N.! N! Vara`vvh il, Aravan, livit`as!

Clopotele băteau furioase sub învelișul dur al craniului, materia pulsa dureros, făcându-l pe detectiv să-și piardă respirația, văzul și auzul, cufundat fiind într-un vid al nebuniei. Creaturile continuau să-l tragă tot mai aproape de gratii, vrând să-l târască în celula lor. Clopotele răsunau tot mai tare, până când acoperiră strigătele stridente ale monștrilor din subteran.