Capitolul IV, subcapitolul 6 (partea aIII-a)

Pe când urletele au devenit insuportabile, m-am ridicat, mi-am adunat rolele de hârtie și cu fasciculul de lumină, tremurându-mi în mână, am mers, oftând, către sursa zgomotului asurzitor. Nu voi explica modul torționar în care acționa Damian pentru a subjuga creaturile, pentru că detalierea durerilor unor ființe inocente nu m-ar izbăvi, deveneam vinovat în egală măsură cu M.T. pentru ceea ce pătimeau nefericiții oameni, așadar nu voi pomeni despre acest fapt înfiorător pe care subconștientul meu și-a impus să-l sigileze și să nu-mi mai permită accesul la acele imagini pe care, probabil, vi le-aș fi detaliat în paginile ce urmează. Pe la finele lunii august reușisem să cartografiez mare parte din catacombe, tunelurile cele mai noi coborau cu cel puțin cincizeci de metri în subteran, iar cele mai vechi cu mult peste o sută de metri adâncime. Toate galeriile erau prevăzute cu guri de aerisire, în marea lor majoritate având – după deducție – deschidere la ocean, așadar printr-o reducere la absolut am considerat că locuitorii săi – l-am presupus a fi, în ultimă instanță, un oraș subteran folosit cel mai probabil în timp de asedii, iar mai târziu a găzduit laboratorul sinistru al lui M.T. despre care am discutat anterior – erau parțial independenți de oxigen și se descurcau la fel de bine în ocean precum se descurcau și în mediul terestru. Nu aș fi vrut nici măcar în glumă să-mi imaginez creaturile fantasmagorice care ar fi putut trăi vreodată printre galerii, căci și așa în aerul rânced, mugicăit și răcoros trona o atmosferă greu de a fi descrisă sau cel puțin rezumată în câteva cuvinte, fiind o stranie amestecătură între teroare, apăsare, frică și o liniște inexplicabilă ca și când întregile galerii ar fi fost izolate fonic. În dățile de liniște deplină în care vântul pătrundea prin tuneluri puteam distinge sunete vagi care compuneau mult cunoscuta formulă: Navtom j`vo`n Aravan i`doftav… Aeternum sumus. În primele dăți ale aparițiilor șoaptelor fantomatice m-am grăbit să ies la suprafață, de fiecare dată lovindu-mă de singurătate, căci Damian luase obiceiul de dispărea imediat ce pătrundeam în tunel. Ceva se petrecuse în catacombe cât timp lucra la mântuirea creaturilor, dar niciodată nu mi-a putut spune cu exactitate ce a fost, dar de atunci scotocea tot ce putea( manuscrise, notări, adnotări cărți, orice material didactic), răsturna pământul cu susul în jos, devenind din ce în ce mai agitat, iar această stare de neliniște a sa nu mi-o voi putea explica niciodată. La secția de poliție nu mersesem atât de des precum îmi propusesem, iar colegul meu R.M. intrase într-un concediu forțat, tulburat fiind de cele descoperite în camera secretă a bătrânului Alden, așadar mare parte a timpului mi-o petreceam lucrând la propriul caz.

Urmărisem liniile eroice ale arabescurilor, ajungând în ceea ce am numit, clișeic„ piață centrală” căci semăna cu un tip de forum roman în care se întâlneau toate gurile de comunicare ale tunelurilor, dispuse circular, de o parte și alta a fiecărei deschizături aflându-se combinații de coloane ionice și dorice, pe alocuri gotice, ornate cu totemuri stranii sculptate în cobalt, înfățișând demonii pe care creștinismul i-a numit generic: Stan – de ar fi știut ei că aceste entități erau mult superioare celor mai timpurii existențe ale diavolului, că nici măcar nu proveneau din străfundul pământului și aveau pe departe o altă înfățișare mult mai grotescă decât cea propagandistă a unui diavol mundan cu cap de țap și copite, ar fi luat-o la goană negând ceea ce vedeau cu ochii, dar uneori nu toți oamenii au ochi pentru a vedea, astfel omenirea, probabil, va mai rămâne încă câteva milenii în negura neştiutoare în care scaldă.

Arabescurile se împânzeau pe arcadele tunelurilor, pe tavanul circular gravat cu linii impresionante ale unor cupole mult impunătoare față de tot ceea ce ne era cunoscut până la acel moment, sculptate cu o măiestrie aparte peste care timpul nu-și pusese amprenta niciodată erau gravurile în balzat care înfățișau adevărate simulacre de luptă în concordanță cu numeroasele rituri și mituri ale unei civilizații apuse. De jur împrejur aveam reprezentată întreaga poveste a ciudatelor entități venite înaintea Celor Străvechi, pe care aceștia i-au găsit aici și cu care au luptat într-o nebunie a supremației vreme de mai multe secole – cei de dinainte numiseră luptele Cele zece războaie ale raselor în urma cărora Cei Străvechi obținuseră hegemonia. În fața ochilor mi se împânzea istoria unei populații dezvoltate tehnologic, cultural, moral, emoțional, artistic, venite în speranța de a găsi o planetă gazdă căci a lor fusese supusă pieirii. Pe când veniseră, Pământul era încă tânăr, dezvoltându-se încet, iar ei ființe net superioare se adaptaseră în subacvatic, clădind impresionante colonii, apoi când pământul se formase ieșiseră la suprafață – dacă nu vă este străină legenda vechilor anunnaki atunci puteți să vă gândiți la ei ca și înaintași ai acestor proto-entități, căci la un moment dat gravurile ne vorbeau despre o formulă interesantă a reparării planetei cu ajutorul particulei de aur, iar tribul anunnaki venit din regatul cerului spusese că problema lor se poate rezolva cu particula de aur, așadar similitudinea nu putea fi doar o coincidență. Urmând linia descrierilor, pe care le-am notat grabnic pe mai multe foi, vedeam că proto-anunnaki nu au intervenit în dezvoltarea firească a planetei noastre, ci au așteptat vreme de secole apariția vieții pentru a o putea modifica genetic – pe atunci ființe plăpânde încă în dezvoltare, aveau nevoie de acoliți pentru a putea extrage aurul, astfel au apărut primele mutații genetice ale unor sclavi fără conștiință care puteau fi ghidați cu ușurință. Primii vizitatori ai Pământului fuseseră ingineri, chimiști, cercetători, nicidecum războinici invadatori – care aveau un metabolism dezvoltat de așa natură încât hrana și apa să nu le fie un strict necesar – astfel se explică asedierea lor de către Cei Străvechi, fiind totuși de admirat că rezistaseră atât de mult timp luptelor unei populații războinice adaptate la toate cele trei medii de viață. După primele războaie se retrăseseră în galeriile fostelor mine, unde își făuriseră un adevărat oraș( dacă nu mai multe) dar care le adusese sfârșitul, nemaiputând să se întoarcă niciodată de unde veniseră. Cei mai mulți dintre ei s-au apucat să graveze tunelurile pentru a nu uita cele mai esențiale elemente ale istoriei lor, lăsând astfel moștenire generațiilor ce aveau să vină, însă formula magică a întoarcerii acasă se pierduse, iar pentru majoritatea se pierduse transmutația, astfel pierind rând pe rând, scăpând cei mai norocoși care se puseseră într-o stare de somn, de amorțire așteptând ca un echipaj salvator din lumea lor să-i trezească.

Mi se părea că au avut o soartă tristă, le deplângeam efortul, pierderile și mă intrigau cunoștințele lor. Învățăturile acestor entități stătuseră la baza alchimiei medievale – se zice că acești vechi vizitatori ai noștri sunt creatorii noștri prin încercări multiple de a modifica genetic animalele care le semănau cel mai mult, așadar engramele noastre dispun de o micro șansă de a fi a unui vechi anunnaki, iar noi am reluat învățăturile lor prin teste repetate, știind că în străfundul conștiinței noastre se află deja formula secretă. Fantasmagoric și greu de crezut! Brusc nu mi se mai păreau niște entități aducătoare de noapte și începeam să-i înțeleg: veniseră pentru a-și salva casa, dar fuseseră luați prin surprindere de Cei Străvechi care-i obligaseră să pătrundă în subteran și să trăiască poate pentru încă câteva milenii în condiții greu de imaginat, intențiile lor nu erau rele, dar sfârșiseră în cel mai rău mod cu putință.

Învârtindu-mă prin piața centrală, absorbit fiind de cele descoperite, am găsit mari lespezi de granit așezate circular, frumos gravate într-o limbă străină, pe care le-am considerat a fi morminte, dar erau prea puține pentru a reprezenta cimitirul celor vechi, putea doar să reprezinte incubatorul pentru cei adormiți, iar adevăratul cimitir să fi fost undeva mult mai ferit, unde niciun factor nu ar fi putut perturba odihna de veci a celor mai evoluate creaturi care existaseră vreodată. Însă spre surprinderea mea, una dintre lespezi era sfărâmată. Gândul că m-aș putea afla în aceeași încăpere cu o entitate vie m-a făcut să uit să mai respir, însă ochii mei văzuseră și recunoscuseră – într-un mod inexplicabil până astăzi – conținutul scrierii suprafeței plăcii mortuare: Aravan. M-am întrebat dacă nu cumva e posibil ca ceilalți să fie încă în viață și să fie doar amorțiți printr-un mecanism straniu sau poate doar câțiva fuseseră privilegiați să fie surprinși de imortalitate( și dacă răspunsul era afirmativ, atunci cu ce erau ei mai presus față semenii lor?).

Dacă Aravan reușise să rupă barierele nefirești ale morții, fie ea și indusă, însemna că și ceilalți puteau face acest lucru – numărasem încă șase morminte, la fel gravate cu diverse plante ciudate, simboluri și arabescurile obișnuite. Am dat să mă îndepărtez când mi-am amintit schimbul de scrisori al lui M.T. și am realizat stupefiat că Cei Vechi aveau nevoie de o gazdă. Nici acum nu îmi pot da seama cum am făcut astfel de conexiuni în acele momente de groază, (dar pot să vă spun că nu sunt aberații, sunt pe cât se poate de reale) și cel mai probabil gramul de rațiune care îmi mai rămăsese se baza pe o minte antrenată, pe o curiozitate verosimilă rezultată în urma activității profesiei mele. Astfel am ajuns la o unică concluzie și anume că M.T. descoperise catacombele de sub casa părintească cu multe secole înainte și cel mai probabil le cartografiase la fel ca mine, urmând liniile arabescurilor și gravurilor ajunsese în Piața Centrală acolo unde descoperise mormintele, apoi într-o pornire stranie către arta ocultă luase unul dintre specimene – pe Aravan – și începuse să-l examineze cu dorința arzătoare a unui cercetător la început de drum, astfel trezindu-l pe cel adormit. O dată trezit, cu corpul slăbit, putuse să ia forma lui M.T. sau poate, prin diverse acțiuni bizarești bunul meu prieten putuse crea o legătură între el și Aravan, pentru ca mai apoi entitatea să-i preia corpul. De aici totul devine limpede: Aravan dispunea de o gazdă, despre care însă nu știa foarte multe, se trezise într-un timp îndepărtat fără semenii săi – nu vreau să-mi închipui groaza care-l cuprinsese, văzându-și experimentele vii, evoluate, adulând diverși zei închipuiți și pe cei asemenea lui dispăruți și uitați. Cu ce era el diferit de noi? Cum ar fi reacționat fiecare dintre noi atunci când s-ar fi trezit în corpul altei persoane, într-o altă eră, fără cineva cunoscut, asemănător nouă? Totuși Aravan s-a întors în catacombe și a început cercetarea, dorindu-și întoarcerea acasă, însă noua formă nu-i permitea o astfel de călătorie. Oare s-o fi întrebat vreodată ce se petrecuse cu casa sa? Oare jelise vreodată pierderile? Ce o fi simțit în acele momente? Cât de mult putuse să sufere această creatură, încât orbit de sentimente să demareze o întreagă atrocitate? Și acum mă întreb dacă nu cumva printre cei privilegiați se numărau și părți feminine, puși în așa mod încât după trezire să se poată reproduce – mi-a fost mult prea teamă pentru a scotocii pe sub celelalte lespezi, așadar nu vom afla niciodată înfățișarea celorlalte entități.