Capitolul IV, subcapitolul 6 (partea aIV-a)

De acum încolo puteți înțelege și singuri ce s-a întâmplat: entitatea după multe strigăte, vizibile, de ajutor descoperise pe unul de-al său, unicul și ultimul proto-anunnakian și împreună se antrenaseră în ceea ce lumea medievală a numit„ eretism”, continuând cercetările alchimice despre care însă nu mai aveau toate cunoștințele, chiar dacă tunelurile erau gravate de semenii lor nu mai puteau înțelege în totalitate scrierile, iar formulele pentru piatra filosofală sau transmutația sufletelor păreau a nu fi fost trecute în mod intenționat. Oare nu cumva primii vizitatori se temuseră că aceste cunoștințe ar fi putut pica pe mâinile Celor Străvechi și că astfel aceștia ar fi devenit indestructibili? Cel mai probabil și nu se gândiseră niciodată la o posibilă înviere a semenilor, renunțând definitiv la întoarcerea acasă. Se sacrificau pe ei pentru a-i salva de invadatori pe cei lăsați în urmă.

Aravan, noul M.T., începuse căutările, încercările de transmutație și de găsire a unui corp compatibil, încasând eșecuri după eșecuri, iar tot în timpul acela îl descoperise și pe Damian, creatura de dincolo de negrui cu care, din motive imposibile de explicat pentru mine, s-a aflat în continuu război. Ce au avut de rezolvat? Or fi fost oare vechi cunoștințe? Nu voi știi niciodată, căci partenerul meu nu vrea să-mi destăinuie acest amănunt(…).

După ce am pus cap la cap toate informațiile, m-am gândit să-i fac o vizită de curtoazie colegului meu de muncă, R.M. în ideea unei discuții amicale și a unei relaxări de moment. Ajunsesem în fața apartamentului său și ciocănisem în repetate rânduri, însă după un lung timp de așteptare nu mi se deschisese. Știind de la superiorul nostru că R.M. se afla într-o stare jalnică m-am gândit la lucrul cel mai rău: moartea detectivului! Așadar, m-am hotărât să sparg ușa. Surpriza a fost de partea mea când am descoperit apartamentul gol. Nu m-am gândit niciodată că ar fi trebuit să cercetez încăperile sau că detectivul știa cine eram cu adevărat, înainte ca eu să aflu despre el, am ales să ignor total dezastrul din biroul său, la fel de mult pe cât am ignorat și documentele pe care-mi propusesem să le iau de la arhiva secției. Intrigat, am mers la post și am cerut date despre locația sa, mințind că dețineam informații despre crimele pe care le cercetam și că aveam nevoie de umila părere a colegului meu. După o oră de mers îmi parcasem mașina la marginea pădurii din partea opusă orașului, coborâsem liniștit și ciocănisem de câteva ori în ușa masivă de la intrare. Nu mi se răspunsese, nici de această dată, hotărându-mă, într-un final, să intru neinvitat. L-am strigat, pășind în marchiză, fără a primi vreun răspuns, astfel fără a avea un plan prestabilit m-am așezat pe canapea propunându-mi să-l aștept pe R.M. care cel mai probabil ieșise la plimbare într-o zi frumoasă de august ca aceea. Am stat așa vreme de câteva minute într-o liniște mortuară, plimbându-mi privirea prin sufrageria în care mă aflam, fără a părea vreun curios nenorocit, când am auzit un strigăt urmat de o bufnitură. M-am speriat și am tresărit, urmând ca mai apoi să-mi adun curajul și să mă îndrept spre sursa zgomotului, uitând, parcă, cum se mai respira când în mijlocul servitorilor am observat un cadavru proaspăt, de sub care o baltă de sânge se mărea considerabil, iar pe R.M. în stare de șoc, ținându-se de tocul ușii.

Aș fi vrut să fug de la locul crimei, dar deja fusesem văzut, nu-mi rămăsese decât să-mi propun să joc cel mai greu rol pe care-l putusem juca și anume, acela de anchetator calm. Eram pe departe orice, dar nu calm, însă cu o ultimă urmă de raționament am sfătuit servitorii să se întoarcă la posturile lor și l-am condus pe R.M. în dormitor. Am încercat să-l liniștesc, căci vorbea în dodii, bolborosind, și începea încet să-și schimbe înfățișarea și timbrul vocal – atunci am fost martor pentru prima data unei metamorfoze groteşti în urma căreia eram sigur că aveam să-mi pierd viața. R.M. știa cine sunt, știa ce caut și din nu știu ce motiv mă considera o amenințare. Chipul diavolesc își făcuse apariția în locul înfățișării normale a detectivului, pielea i se trăsese pe oase, scoțându-i craniul în evidență, gura i se strâmbase și lățise puțin, zâmbind nebunește, nevrotic și spasmatic, iar ochii i se albiseră părând cusuți, făcându-mă să cred că se uita fix în sufletul meu, toate astea se completau perfect cu sângele care-i șiroia de pe mâini și cu care își mânjise fața, ducându-mă pe culmile cele mai înalte ale nebuniei, încercând cu disperare să scap din strânsoarea sa. M-am rugat îndelung ca Damian să-și facă apariția, însă omologul său a fost A.M. Când m-am eliberat nu am mai ținut cont de revenirea la realitate a detectivului și am fugit cât am putut de repede, lăsându-mi mașina parcată în fața conacului.

Lucrurile luaseră o întorsătură stranie mai mult decât m-aș fi așteptat, iar apogeul acestei vizite a fost acela al servitorului trimis pentru a mă sacrifica pe altarul lui Aravan . Îmi amintesc și acum natura care se dezlănţuise aducând la iveală cele mai puternice coșmaruri ale mele, pământul parcă se cutremura ca în acele momente abominabile din timpul unui seism, păsările acoperiseră cerul în zborul lor nebun, lupii urlau a spaimă, animalele de prin stufărișuri fugeau îngrozite, călcându-se în picioare, vântul răpunea copacii până la sol, formându-se un uragan. Atunci am realizat că s-a dezlănțuit urgia pe Pământ și că viața mea trebuia să se fi curmat atunci. Nu vă pot descrie cu totul spaima pe care am resimțit-o, dar vă spun drept că în momentul în care am fost împins în groapă mi-am pierdut orice urmă de speranță.

Când frica își pune mantaua peste sufletul tău nu mai ești conștient de acțiunile tale. În neștire m-am agățat de rădăcini și pietre, înfigându-mi degetele, adânc,în tina umedă și m-am ridicat cu greutate la suprafață, acolo mi-a fost dat să întâlnesc lucrul pe care nici dacă ne-am chinui nu ni l-am putea imagina și care m-a făcut din nou să simt viața scurgându-mi-se prin vene. Servitorul suporta, poate, cea mai dureroasă metamorfoză, simțindu-se claustrat în corpul de muritor, părând într-o agonie acerbă datorată strânsorii mundane. Își rupea fâșii de carne cu ghearele devenite lane ascuțite, desfigurându-se în cel mai grotesc mod cu putință, lăsându-și la vedere niște organe diforme care încă pulsau însângerate în carcasa osoasă, până când oasele începură să-i pocnească și să-și schimbeforma.

Frica mă paralizase – unii consideră acest mod inert pe care corpul nostru îl adoptă într-un astfel de moment ca fiind de fapt un mecanism de apărare, dar singura fortăreață care se formează e în jurul conștientului, fizicul fiind lăsat pradă coșmarurilor – și într-un moment de neatenție mi-am unit privirea cu a creaturii, sărmana creatură fără conștiință și discernământ agoniza în propria nebunie, și purtat de transa ochilor ei roșii parcă o auzeam șoptindu-mi: Tav`as, nevolov i`tuvo`m! Hai`t`a`vv luma`nast, tu`(… ) Ochii lor sunt periculoși, nu-i priviți în ochi! Mi-am revenit în simțiri târziu, tocmai când o durere cumplită îmi străbătea sternul. Simțeam lama creaturii pe care și-o înfigea adânc în carcasa mea osoasă, făcându-mă să tușesc convulsiv, înecându-mă cu sângele care mi se aduna în gură, prins fiind între trunchiul unui stejar și bizareria cu ochii roșii care avea să mă treacă în neființă. Înainte de a mă lăsa pradă întunericului l-am putut vedea, printr-o pânză de ceață, pe Damian. Ajunsese mult prea târziu!