Solilocviu

Unde ești? Cine ești? Ce cauți? Moartea? Pacea? Lumina? Iubirea?

Mă afund în abis…demonii îmi cântă partituri din Chopin și Debussy, orbind de o nebuloasă, ce îmi descompun corpul  în frânturi de sticlă spartă.

Unde-i Edenul de mult visat? Cândva plutea o amintire prin nopți uitate de septembrie…Cum arătau acele clipe de mult apuse?

Ajung să mă întreb dacă merită să trăiești, căci am ezitat să mă întâlnesc cu fericirea de ceva vreme. Există în sufletul omului acel moment contradictoriu când te trezești pur și simplu spunându-ți: Despre ce e vorba aici? Pentru ce sunt făcut? De ce sunt încă viu?

Întrebări fără răspuns, puse doar pentru Sine, macină conștiința omului, ce așteaptă un semn din partea Lui, deși știe că El nu o să i se arate vreodată. Existentialism, Dumnezeu este mort, F. Nietzsche, machiavelism- noile religii la care m-am convertit.

Nu vreau să mă salvezi! Ai înțeles? Nu mă mai săgeta cu privirea ta ostilă! Sunt foarte bine așa cum sunt. Nu am nevoie de nimeni și nimic, vreau să ruginesc singur într-o ploaie rece de toamnă. Chiar dacă aș fi fost ajutat asta nu înseamnă că pot să mă schimb. Schimbarea este o iluzie, o mască grotească pe care orice actor mediocru și-o pune ca să își interpreteze rolul său meschin. Eu nu vreau să fiu actor. N-am de gând să port vălul incompenței. Vreau să fiu liber în Sinea mea, nu în afara mea, puțin în pasă ce se petrece în exteriorul meu. Am obosit să mai caut răspunsuri absurde. Așa că pun întrebări, e mai ușor așa.

E foarte simplu să întrebi ceva și să nu ți se răspundă. Aștepți, iar cu cât astepti mai mult, cu atât îți doresc să știi mai mult. Întrebările sunt o sursă inepuizabilă, pe când răspuns sunt finite.

Ce mai aștepți? Întreabă-mă orice! Știi doar că nu o să primești răspuns din partea mea. Ce zici să ne jucăm cu întrebările? Din pur amuzament. Încep eu: De unde ești? Pe unde vii? Ai tot mers pe drumuri pustii? Te îndrepți spre infinit, dar mereu te întorci de unde ai venit?