Omagiu Sinelui

Ești plămădită 

Din multă suferință,

•

Ai fost strivită,

Cu prisosință,

•

Umilită,

Batjocorită,

•

Târâtă prin noroiul existenței,

Și iată ca-i înflorit,

Simbol al potenței! 

•

Din fructele tale,

Se hrănesc cei în nevoie,

•

Petalele tale 

Strălucesc în voie,

•

Soarele-ți îmbujorează chipul,

Rădăcina ta străpunge nisipul,

•

Nimic în lumea asta,

Nu-i mai frumos,

Decât un trecut dureros,

Transformat în lumină,

•

În carte deschisă,

Cu care cei îndurerați s-alină,

•

Sufletul tău se-nchină,

Cu recunoștință,

Momentelor de neputință,

Care-au scrijelit,

Cu cuiu-ncins,

Pe inima ce nu s-a stins,

Nici atunci,

Nici acum,

•

Când oamenii se-ntreabă cum,

Cum a supraviețuit furtunii,

Pe care o credeau unii,

Bătălia finală,

La sfârșit de școală,

Când cu mâna goală,

A pornit o răscoală,

Pe care tot ea a câștigat-o,

Arătându-și colții 

În fața sorții,

Ce a pus-o să plătească,

Fiece greșeală prostească,

Fiece decizie nefastă,

•

A ajuns să trăiască,

Printr-o simplă fereastră,

•

A ajuns să cerșească,

Milă cerească,

•

În încercarea copilărească,

De a scăpa de propriul destin,

Dovedit un chin,

Parcă străin,

De orice bucurie lumească,

•

Ca un rechin,

Ce avea tot să-i răpească,

•

Harul divin,

Sufletul avea să-i cârpească,

Cu fir de aur,

Fără să-l mai otrăvească.

•

Anii-au trecut,

Ea s-a cunoscut,

Și-a vindecat durerea,

Și-a recăpătat puterea,

•

Acum mâlu-i e hrană,

Nimic de pomană,

•

Totul se transformă,

Într-o nouă formă,

•

Diformă, neuniformă, 

Brăzdată de lecții apuse,

Pictată-n culori compuse, 

•

Vechiul e noul nou, 

Scris cu cerneală și stilou.