Ziua în care m-am sinucis

“Ziua în care m-am sinucis, 

N-a fost nici dulce, nici amară

N-a fost acră sau sărată, a fost mai normală decât cotidianul,

Mă tulbura de mult, gândul unei astfel de zile.

•

Ziua în care m-am sinucis,

N-am mai urlat, n-am mai zbierat

Calmul mi-a fost stăpân și gardian

N-am mai simțit golul în stomac, 

Furia necontrolată, parcă derutată, 

De tramvaie, de claxoane, de o lume-ntreagă,

Dispărea ușor, ușor, cu viața mea cu tot.

•

Ziua în care m-am sinucis,

N-am mai simțit vinovăție și plictis, supărare și abis, 

N-am mai plâns cu orele, n-am mai bătut cu pumnii goi in pereții moi, ce urlau să mă opresc (îi durea de înnebuneau, dar îndurau de dragul meu)

N-am mai căzut neputincios pe jos, pe podeaua rece și grea, ce mă ținea

Să nu plec, mă tot ruga să mai rămân, să îi vorbesc, sa îi mai povestesc în nopțile târzii ce mă chinuiau, 

Dar n-am putut și am plecat.

•

Ziua în care m-am sinucis,

N-a fost tristă, cu lacrimi șiroaie sau cu panici cronice

Ziua în care m-am sinucis, 

Am zâmbit purtată de-o alta cale, de-un alt drum, pusă, parcă, deoparte

M-am bucurat, am exclamat, am simțit, am trăit fiecare minuțel, fiecare clipă de dor, fiecare miros și amintire ce-mi vor rămâne jurăminte după haos și turbare.

•

Vorba din cântec spune așa “din poveste înainte mult mai este”

Nu de data asta, s-a greșit persoana, nu pentru mine, dar sper că pentru tine

Hai vorbește și zâmbește, spune ce te-a supărat, ce te-a îngrijorat,

Urlă și nu aștepta, cere ajutor, încredere în vorba lor, nu mă lua pe mine drept exemplu, nu-s un caz integru

Sper să te revăd, dar nu acum, să nu mă uiți sau să mă lași în urmă undeva în viața ta, să mă porți pe unde poți,

Să mă simți și să-mi vorbești, să-ți fiu gând și pas nocturn

Să-ți fiu Luna de pe cer, când omul din tine urlă cu patos către cer,

Ai grijă copile de inima ta.”