INTERVIU

1. Pentru început, mi-ar plăcea să cunosc omul din spatele creației. Cine ești în viața de zi cu zi, de unde vii și ce planuri mărețe ai?

R: Mă numesc Ella Arval, am 18 ani și momentan sunt elevă în an terminal, la un liceu din România. J Mai întâi de toate, îmi doresc să clarific faptul că „Ella Arval” este un pseudonim; nu este numele meu real. Am luat decizia aceasta, în principiu din motive predominant personale și profesionale, plus că îmi oferă, implicit, mai multă libertate de scriere. În viața de zi cu zi, mă confrunt, ca restul oamenilor cu aceeași rutină zilnică, plictisitoare aș putea adăuga J, iar cărțile au devenit un oarecare refugiu – o evadare din cotidian. Îmi doresc pe viitor să scriu în continuare romane de ficțiune (primul este în curs de editare și am în plan să îl finalizez vara aceasta) și, pe lângă domeniul literar, să mă ocup de muzică și limbi străine.

2. Consideri că ai o pasiune pentru scris? Reușești să te folosești de acest instrument ca formă de exprimare?

R: Răspunsul este afirmativ pentru ambele întrebări. Pasiunea pentru scris a rezultat din cea pentru cărți, iar scrisul în sine este o formă de exprimare a sinelui, după părerea mea cel puțin.

3. Din punctul tău de vedere, poate fi folosit scrisul ca formă de eliberare emoțională?

R: Categoric. Cu toții acumulăm, într-o măsură mai mică sau mai mare de-a lungul timpului, un anumit nivel de stres, supărări, chiar frustrări, cauzate de diferiți factori – interni sau externi, iar eliberarea de aceste elemente negative este vitală, aș putea spune. Este necesar să ne găsim o metodă de eliberare emoțională, iar în cazul meu acestea sunt scrisul și muzica.

4. Când și cum ți-ai dat seama că poți scrie, iar că cele scrise au un sens? Ai avut susținătorii?

R: Cred că sensul cuvintelor pe care le scriu a apărut în timp, prin prisma compunerilor imaginative pe care trebuia să le facem la limba română în clasele primare și gimnaziale. Aceea era partea mea preferată, de obicei, când venea vorba de teme. Am luat o pauză, destul de îndelungată de la scris odată cu trecerea în ciclul liceal, dar am reînceput anul trecut, prin a-mi scrie primul roman de ficțiune. Cei mai mari susținători în tot ceea ce fac (și mă consider foarte norocoasă în această privință) sunt părinții mei și anumiți membrii ai familiei per ansamblu. Acestora li se adaugă, deopotrivă, prietena mea cea mai bună și, de ce nu, animalul meu de companie.

5. Unde găsești inspirație pentru scris și ce te motivează să continui?

R: Inspirația provine din mai multe surse, aș putea spune – cărți, filme, experiența personală, viața în general, cu bune și cu rele… Motivația este intrinsecă, în principiu. Mi-a fost dor de scris în perioada de cam 3 ani în care nu am făcut-o și este ca o nevoie personală, oarecum – de exprimare a gândurilor, părerilor pe care le am, mai întâi pentru mine și apoi, pentru ceilalți. Mă face fericită să scriu și cred că aceasta este principala motivație. În plus, dacă reușesc ca prin cuvintele pe care le pun pe hârtie să fac pe cineva, undeva – fericit, la rândul lui sau să se simtă înțeles, cred că este cea mai mare satisfacție pe care o poate avea un scriitor, însemnând deopotrivă că mi-am atins scopul.

6. Povestește-mi puțin despre experiența ta artistică. Ai mai participat la astfel de concursuri? Cum ai aflat despre noi?

R: Am aflat de contul dumneavoastră de Instagram relativ recent – mai precis în toamna anului trecut, prin intermediul unei prietene. Am participat, deopotrivă, la ediția de toamnă a concursurilor literare organizate în cadrul proiectului și m-a ajutat să capăt mai multă experiență în domeniul unor astfel de competiții.

7. „Peronul inimilor uitate” vine de la sine cu o încărcătură emoțională destul de puternică, și totuși te-ai încadrat perfect cerințelor noastre, exclusiv tema pare să ți se fi potrivit. Ți-a fost greu să abordezi această temă? Ce sentimente te-au încercat pe durata întregului proces de creație?

R: Când am aflat tema concursului, pot afirma cu certitudine faptul că eram convinsă, într-un procent destul de mare chiar, că nu am nicio șansă de câștig, iar asta nu survine dintr-o lipsă de încredere în forțele proprii neapărat, ci mai degrabă din faptul că este o temă sensibilă, în esență – de factură romantică, oarecum. Nu sunt împotriva sensibilității promovate prin scris, ea este necesară în procesul de creație, însă nu pot spune că mă identific pe deplin cu acest concept. Tocmai din această cauză, mi-am dorit să încerc ceva total diferit de ceea ce ar inspira tema impusă, reușind totuși, cumva, să o includ în cadrul poveștii, ca un simbol – un punct de reper pentru întregul fir narativ, de care să depindă întreaga acțiune.

8. De data aceasta, noi am solicitat participanților noștri ca lucrările să fie sub formă de proză. Știm din concursurile organizate anterior că tinerilor le este mai ușor să se exprime în versuri. Tu din ce categorie faci parte? Cât de greu sau ușor îți este să scrii proză?

R: Ironic, proza mi se pare cel mai ușor de scris. Nu pot să scriu versuri. Pur și simplu, nu îmi iese nimic decent măcar. Am încercat în trecut și a fost un dezastru. În plus, mereu am fost atrasă mai mult de domeniul prozei, decât de cel al poeziei în literatură.

9. Ce gen de literatură preferi să citești? Ai un scriitor preferat?

R: În principiu, ficțiune – de domeniul SF, fantezie, îmbinate cu componente romantice, psihologice și filosofice, deopotrivă. De asemenea, scriitoarea mea preferată este și va fi, presupun, Tahereh Mafi. I-am descoperit capodoperele literare, relativ recent și pot afirma că este prima autoare cu care simt că mă identific cumva, la un nivel ciudat de personal – atât ca percepție, cât și ca manieră de scriere abordată.

10. Obișnuiești să participi la evenimente sau cenacluri literare?

R: Nu am participat în trecut, însă sunt deschisă să o fac pe viitor.

11. Unde te pot găsi cititorii noștri? Vor avea aceștia acces la mai multe creații literare din partea ta?

Te pregătești să publici ceva anume, în viitorul apropiat?

R: Sunt disponibilă pe contul de Instagram public – @ella_arval, destinat, cu precădere, scrisului și literaturii sub toate formele ei. Cum am menționat în întrebările anterioare, urmează să îmi public primul roman de ficțiune anul acesta, prin editura Bestseller, intitulat „Candoarea veninului”. De asemenea, pe viitor, există șanse mari să continui cu activitatea în acest domeniu, prin publicarea altor cărți, din aceeași categorie.

12. Cum ți s-a părut interacțiunea cu echipa Artă de Patru Dimineața? Ți-ar plăcea să existe o colaborare cu noi, în viitor?

R: Interacțiunea a fost una de domeniul superlativului, aș putea spune. Apreciez, îndeosebi, profesionalismul ca virtute în orice domeniu și consider că pe dumneavoastră vă caracterizează, atât ca echipă, cât și ca proiect în sine. De asemenea, aș fi onorată să colaborăm pe viitor.

13. La final de interviu, te rog, lasă un gând pentru cititorii noștri!

R: Aș vrea să îndemn, pe fiecare, să facă ceea ce îl face fericit. Să își urmeze visul, oricât de imposibil ar părea la început sau câte eșecuri ar avea pe parcurs. Prin simplul fapt că ați încercat, sunteți deja cu un pas mai aproape de realizarea idealului vostru. Nu renunțați, oricât de greu ar fi sau câți oameni ar vrea să vă determine să credeți „că nu este pentru voi așa ceva”. Aveți curajul să ieșiți din mulțime – să fiți diferiți. Să schimbați ceva. Atâta timp cât aveți opinii clare asupra anumitor aspecte și argumente valide, importante pentru voi, care să fie pe post de motivație în atingerea visului, nu renunțați! Pentru că dacă o veți face, regretul vă va bântui pentru tot restul vieții. Dacă ne pasă de ceva, în mod sigur nu va trece o zi fără să ne gândim la acel lucru. Acordați o șansă visului vostru și acordați-vă, mai ales, vouă o șansă că îl puteți transforma în realitate. Mai întâi trebuie să căutăm forța, încrederea și motivația în noi înșine – nu în ceilalți. Lipsa unei susțineri exterioare nu este o scuză pentru a renunța, sub nicio formă. Cădem, ne ridicăm, o luăm de la capăt, continuu și continuu, iar ciclul se repetă – asta este viața practic, nu? Partea bună din tot procesul este că visele chiar devin realitate – dacă muncim suficient, desigur.

În încheiere, vreau să vă mulțumesc pentru tot, pentru șansa acordată de către echipa Artă de Patru Dimineața și pentru acest interviu, care mi-a făcut o deosebită plăcere să îl acord și vă mulțumesc, deopotrivă, dumneavoastră, cititorilor că ați avut răbdarea și plăcerea, sper, să îl parcurgeți în întregimea lui. De asemenea, îmi doresc ca romanul pe care urmează să îl public să fie pe placul dumneavoastră și să vă aducă măcar un gram de fericire, într-o zi întunecată.

TEXTUL DIN CADRUL CONCURSULUI

Vortex

~ de Ella Arval

Cerul e viu.

Ploaia cade în șiroaie din văzduhul de un negru întunecat – un negru mai negru decât celelalte tonuri pe care le văzusem până atunci. Asta pentru că știe. Până și natura simte ceea ce se întâmplă acum și aș vrea să scap. Vreau să scap, să dispar într-un fum și să uit. Să uit ce știam despre locul ăsta. Să uit de momentul în care a început totul. Momentul în care l-am crezut. Mi-am permis să îl cred și o merit. O merit din plin, din plin și oricât aș vrea să neg, nu pot. Locul ăsta e mult prea viu cu amintirea aceea – cu fantoma cuvintelor ce îmi răsună și acum în timpane.

Stau ghemuită sub una dintre băncile vagonului – un vagon al trenului care, ruginit de la atâta ploaie și timp trecut, ne-a adus pe toți în iadul în care am fost forțați să supraviețuim în ultimii cinci ani. Ne-au anunțat că trebuia să ne prezentăm, din ordinul guvernului, la noua bază militară de ultimă generație, din districtul în care locuia fiecare. „Vrem să revoluționăm societatea!” au zis, „O să creăm o nouă lume – mai bună, mai modernă. Fără corupție!” au zis… Minciuni sfruntate. Atât și nimic mai mult. Realitatea e cu totul alta. Real este că ne-au luat de lângă familiile pe care încă le mai aveam și ne-au aruncat în mijlocul războiului lor idiot. De parcă am fi orbi. De parcă nu știam ce voiau cu adevărat de la noi.

Încă din prima zi am fost închiși în camere separate, de un alb imaculat. Nu ne era permis să vorbim între noi dacă persoana aceea nu era excepția necesară de la regulă . Nu puteam nici măcar privirea să ne-o ridicăm din pământ fără să atragem atenția asupra noastră. Au fost însă câțiva care au protestat împotriva lor… Au fost destui care nu au vrut să-și părăsească familiile, care s-au împotrivit așa-zisei „reforme”. Însă, pot confirma că nu s-a mai auzit nimic de ei. Pur și simplu au dispărut de pe fața pământului. Dacă întrebai pe careva de ceea ce se întâmplase, și asta pe ascuns desigur, puteai observa cum frica le străpungea trăsăturile ca o otravă. Unii se uitau la tine cu groază și plecau, iar alții schițau un „nu” amărât din cap. Dar eu știu ce se întâmpla cu ei… Cu fiecare. Știu pentru că am fost acolo.

Marcus a fost fratele meu mai mare și cel mai bun prieten din familie pe care l-am avut. Diferența de vârstă dintre noi era relativ mică, însă eram nedespărțiți. Puteam conta pe el pentru orice. Știam că m-ar fi protejat. Știam că era mereu acolo – în spatele meu, ghidându-mă. Știa să spună cuvintele potrivite, la momentul potrivit. Nu m-am simțit niciodată singură în preajma lui. Mă făcea mereu să râd când eram cu moralul la pământ. Insera câte o glumiță pe ici, pe colo, de oricâte ori avea ocazia. Tot el m-a învățat să mă apăr. „În caz că ai nevoie vreodată” spunea. Parcă citise viitorul.

El s-a opus autorităților. Au venit după amândoi în mijlocul nopții. Mama și tata fuseseră legați și adormiți cu cloroform atât de rapid, încât nu am auzit nimic. Nici nu cred că au apucat să se trezească ca să riposteze. Marcus știa unde voiau să ne ducă, însă nu puteam scăpa dacă plecam. Dacă fugeam toți în altă parte, am fi ajuns doar în altă bază militară decât aceasta – într-un alt district. „Luați-mă pe mine și lăsați-o în pace!” le-a zis. I-a implorat în primă fază să îmi dea mie drumul, iar pe el să îl ducă. După, a recurs la violență. Am încercat să îl ajut – să lupt cu el împotriva lor, însă nu am putut. Aveam doar treisprezece ani, iar el douăzeci și unu. Fizic nu aveam forța necesară să mă opun, însă îmi amintesc cum m-a țintuit unul dintre ei la pământ, în timp ce lui Marcus i-au implantat un glonț în cap – sub ochii mei. Imediat după împușcătură, corpul i s-a dezintegrat complet. Nu știu ce fel de glonț era ăla, însă locul în care îl ucisese era curat – impecabil. Nu exista nicio urmă a crimei. Nu am idee cât am țipat, cât m-am zbătut, cât am urlat din toți rărunchii să îmi dea drumul. Privirea îmi era încețoșată de lacrimile care îmi cădeau la nesfârșit pe față.

Fratele meu era mort. Părinții mei erau legați și cine știe ce aveau de gând să le facă. Acum eram singură. Mai singură decât fusesem vreodată până atunci.

În clipa următoare eram inconștientă. Leșinasem de la șocul pe care îl trăisem. Sunetul împușcăturii îmi era prea viu și prea clar în minte. Nu mai simțeam nimic. Era ca și cum o bucată uriașă de gheață mi-ar fi fost înfiptă în inimă și nu puteam să o scot. Durea îngrozitor și nu puteam să o vindec. Dar nici nu voiam să o fac. Mă apăsa și nu puteam să fug. Nu aveam unde să fug. Nu mai aveam pe nimeni.

La nu știu câte zile distanță de la eveniment, am fost duși pe peron. Cu toții fusesem obligați să purtăm costume negre, de piele. Ni s-au dat măști de gaze, veste antiglonț și… tot atunci am ținut pentru prima dată în mâini o mitralieră. Era ciudat de frumoasă și extraordinar de mortală. Nu ne dăduseră gloanțe din măsură de precauție. Poate se gândiseră să nu îi împușcăm – sau mai bine, să ne cruțăm singuri de viața pe care urma să o trăim.

Înainte să intrăm în tren, ne-au grupat câte doi – fete și baieți. Au spus că ne vor fi parteneri în luptă, parteneri de antrenament și, totodată, singurele persoane cu care ne era permis să vorbim minimul necesar.

— Bună! a zis.

Am ridicat privirea și am fost întâmpinată de niște ochi verzi – foarte verzi, reci ca de gheață. Avea o inteligență acută, foarte observabilă. După cum se mișca, după cum vorbea. Părea să fie atent la orice detaliu.

— Știu cine ești, a continuat el.

Eram prea abătută ca să îi acord atenție. În ciuda faptului că eram și foarte conștientă de faptul că trebuia să comunic ca să supraviețuiesc acolo. Sinceră să fiu, în clipele acelea nu vedeam finalitatea efortului de a rămâne în viață.

— Știu și ce i-au făcut lui Marcus.

Am tresărit la auzul numelui lui. Am clipit de două ori, confuză. Era imposibil să îl cunoască pe fratele meu. Am crezut chiar că am auzit greșit, însă intensitatea cu care îmi analiza reacțiile îmi dădea de înțeles că auzisem bine.

— Nu prea cred, i-am răspuns. Um… presupun că mă confunzi cu altcineva. Cine este Marcus apropo?

Am încercat să par convingătoare. Nu puteam avea încredere în el – nu puteam avea încredere în nimeni. Pur și simplu nu puteam fi sigură că nu ar fi existat spioni printre noi – și asta în ciuda faptului că eram cu toții doar niște puști de treisprezece ani la acele timpuri.

A început să rânjească fără umor, cu jumătate de gură. Apoi a dat din cap aprobator.

— Aha… În regulă, dacă spui tu. E greșeala mea, atunci.

— Ok, i-am răspuns eu scurt.

— Bine.

Coada era lungă până la intrarea în tren. S-ar fi putut zice ușor că eram pe puțin o sută de perechi care așteptau îmbarcarea – spre viață nouă și absolut mizerabilă.

— Eu sunt Onyx, apropo.

— Artemis.

Am mai făcut doi pași. Peronul parcă devenise mai lung față de cum mi-l amintisem până atunci.

— Păi, Artemis. Aș vrea să facem un pact, a spus.

— Un pact? Ce fel de pact?

— Un pact în care să ne promitem reciproc că vom evada de aici într-o bună zi. Că nu îi vom lăsa să ne spele pe creier așa cum intenționează, că nu vom renunța la luptă. Că ne vom regăsi părinții. Că ne vom răzbuna pentru tot ce ne-au făcut. Că vom răzbuna moartea fratelui pe care negi că l-ai fi avut – a luat o pauză, ezitând, parcă contemplându-și propriile cuvinte – Deci… accepți propunerea mea?

Inima mi s-a oprit pentru câteva secunde. Am rămas țintuită în loc, holbându-mă la el de parcă aș fi văzut un strigoi. M-a șocat determinarea lui, dorința intensă de a nu renunța la luptă și, mai ales, faptul că vedea lucrurile la fel ca mine. Înțelegea ceea ce se întâmpla cu adevărat. Vedea dincolo de aparențe.

— Bine.

I-am răspuns cu mai multă încredere decât mi-aș fi imaginat că ar fi fost posibil. Ochii i s-au luminat instant și un zâmbet larg îi puseseră în evidență verdele din privire.

Era ceva ciudat cu băiatul ăsta. Ciudat în sensul bun al cuvântului… era diferit. Și pentru prima oară în ultimele zile simțisem un gram de speranță.

Anii au trecut unul după celălalt, unul după celălalt. Aveam optsprezece ani acum. Nimic nu se schimbase. Zi de zi alte familii erau distruse – alte inimi uitate pe același peron. Însă, deveneam din ce în ce mai pregătiți, iar Onyx îmi devenise cel mai bun prieten. Ajunsesem să am încredere în el aproape în aceeași măsură în care îl credeam pe Marcus.

Oh, Marcus… Nopți întregi am stat trează gândindu-mă la el și plângând. „Oare ce ar fi făcut în locul meu?” mă întrebam. „Oare ar fi reușit să scape mai repede de aici decât mine?”; „Oare de ce eu trăiesc și el nu?…”.

Ani de zile m-a bântuit gândul răzbunării, al revoltei, iar în ultimele luni eram mai antrenați ca niciodată. Atât eu, cât și Onyx analizasem fiecare ușă din baza militară. Fiecare poartă de ieșire. Eram pregătiți.

Ajusesem să îmi pese de el mai mult decât intenționasem. La început am vrut să cred că îmi era ca un frate. Că încercam să umplu oarecum golul pe care mi-l formase în suflet moartea lui Marcus. Dar mă mințeam singură. Și o știam foarte bine.

Marcus era de neînlocuit. Nimeni nu putea să întoarcă timpul, sau să îl aducă înapoi și nu cred că m-aș putea obișnui vreodată complet cu ideea că nu se mai întoarce. Doar am încercat să îmi țin mintea ocupată constant. Era prea periculos să am timp liber peste măsură. Riscam să gândesc prea mult și, aveam să o regret amarnic în final. Mintea îmi era ca un teren minat în absența muncii și, sinceră să fiu încercam să îmi evit emoțiile pe cât era posibil.

Aș fi mințit dacă spuneam că Onyx nu reușise să mă fascineze. Dar nu aveam de gând să folosesc cuvântul acela raportat la el. Oh, nu… Mi-l descrisesem mintal drept cuvânt interzis. Punct. Fără alte detalii.

În seara aceasta urma să ne punem în aplicare planul – urma să evadăm. Ne organizasem astfel încât fiecare să își facă treaba și după să ne întâlnim în punctul de intersecție, mai precis pădurea din spatele bazei. Doar că, ceva s-a întâmplat. Ceva ce nu anticipasem și nu credeam că ar fi fost posibil.

M-a denunțat.

Alerta a fost dată. Alarmele începuseră să răsune în tot sectorul în care se afla camera mea. Am început să fug spre pădure, în ciuda faptului că știam că el m-ar fi găsit acolo. Nu aveam unde altundeva să merg. Peste tot era beznă – doar luna îmi mai lumina calea prin codrul plin de cine știe ce pericole.

M-am băgat în scorbura unui trunchi vechi de copac. Zona era împăienjenită de lasere și mitraliere de ultimă generație. Aproximativ douăzeci de soldați mă căutau. Realizarea începuse să îmi pătrundă în vene. Nu puteam să plâng. Nu voiam să plâng. Nu acum – nu era nici momentul și nici locul să o fac. Dar, mai mult decât atât, voiam să țip. Voiam să lovesc ceva – sau pe cineva. Voiam să îl fac să sufere. Trădare.

Începuse să mi se facă rău. Onyx era comandantul celor douăzeci de soldați. El îi îndruma. Exact lângă el totuși, mai era cineva. Cineva care avea o siluetă care îmi era bizar de cunoscută, bizar de familiară.

Panica îmi inundase toate simțurile. Confuzie. Fericire. Groază. Eram o grămadă de stări, o grămadă de șocuri pe care nu le puteam controla. Nu le puteam stăpâni și aveam vaga impresie că eram pe punctul de a leșina. Mi s-a făcut instant frig. Începusem să tremur incontrolabil. Marcus – în carne și oase – lângă Onyx.

— Nu se poate să fi ajuns prea departe, a spus Marcus.

Onyx l-a aprobat și în secunda următoare își ațintiseră unul celuilalt pistoalele la tâmple. Soldații le-au urmat exemplul. Apoi s-a auzit o bubuitură și au dispărut toți.

Atunci am înțeles cât am fost de ignorantă. Pistolul ăla acționa ca un fel de dispozitiv de transport – unii i-ar zice chiar teleportare.

Am ieșit din ascunziș și am început să merg aiurea prin pădure, fără să am vreo direcție. Încercam din greu să îmi pun mintea în ordine. Onyx era de partea lor. Marcus era viu. Onyx și Marcus erau amândoi comandanți de partea răufăcătorilor. Ambii erau pe urmele mele. Ambii voiau să mă ucidă.

Amețeala era pe atât de copleșitoare pe cât erau veștile pe care le aflasem. Am mers ore în șir prin bezna pădurii, până când am dat de niște șine. Locul mi se părea extrem de familiar. De parcă îl mai văzusem undeva, cândva.

Pe ele stătea leneș un tren ruginit, vechi și scos din funcțiune. Întregul loc dădea impresia că ar fi fost abandonat.

Peronul.

„Aici a început totul”, m-am gândit. Aici mi-a făcut Onyx promisiunea în urmă cu cinci ani. Aici am început o viață complet diferită de tot ceea ce știam până în momentul respectiv.

Ploaia a început să cadă violent din ceruri și, acum ne întoarcem de unde am plecat.

Stau ascunsă sub o bancă din trenul acesta, în vreme ce băiatul de care m-am îndrăgostit fără consimțământul meu și fratele care, aparent, trăiește mă caută afară. Sau, cel puțin așa cred. La scurt timp după ce ploaia a început, s-a auzit din nou bubuitura – deci trebuie să fie minim două persoane pe urmele mele.

— Artemis, a început să strige. Știu că ești aici. Vino afară, scumpo…

Asta e vocea lui Onyx. Fir-ar să fie cât de mult îl urăsc. Îl urăsc simultan la fel de mult ca și cealaltă chestie…

Un val de adrenalină mi-a trecut deodată prin toți mușchii. Am ieșit pe peron – același peron ca cel de prima dată când l-am întâlnit. Doar că acum totul era diferit – din toate punctele de vedere.

— Aici erai, a zis el cu un zâmbet larg.

Amândoi aveam îndreptate mitralierele spre capul celuilalt.

— Ți-a fost dor de mine? l-am întrebat printre dinții încleștați. Aparent ți se pare foarte dulce gustul trădării, nu? Ai știut în tot acest timp că Marcus e viu și, totuși, m-ai lăsat să sufăr. M-ai lăsat să am încredere în tine, doar ca să mă ucizi cu mâna ta în final, nu?

Lui Onyx îi ieșeau flăcări din ochi. Mă fixa intens cu privirea aia de un verde amețitor. Totuși, nu spunea nimic.

— Pentru ce atâta efort?! începusem să țip la el, și să plâng, și eram udă leoarcă de la ploaie. De ce m-ai antrenat atât ca în final să îmi faci asta? Decât că nu ești întreg la minte, nu îmi găsesc altă explicație… Ironic, nu? Se termină tot exact unde a început. Pe peronul ăsta nenorocit. Pe același peron unde mi-a fost rupt sufletul în două nu o dată, ci de două ori! Ești mulțumit acum?! Ești fericit?!

Onyx își aruncase mitraliera în capătul celălalt al perimetrului, însă eu o țineam strâns în mâini, ațintind-o spre inima lui.

— Nu te-am trădat, a spus scurt. Nimic din ce ai zis nu e adevărat.

Mi-am scăpat și eu mitraliera pe jos.

— Tu glumești?! începusem din nou să țip. Furia mă domina în ascensiune.

Mi-a prins umerii ușor, sprijinindu-și fruntea de a mea.

— Nimic nu e real. Nimic nu e adevărat acum, Artemis, îmi răspunse liniștitor, respirația fiindu-i caldă pe fața mea. Tu doar visezi. Știai asta?

— Stai ce?!

— Ai să vezi. Te vei întoarce oricum în lumea asta, dar să nu uiți că eu te voi aștepta mereu. Mereu voi fi aici. Te iubesc.

Cineva a început să mă scuture ușor de umeri.

— Artemis…zicea. Artemis, dragă, mă auzi? Vom pierde trenul.

Am deschis ochii instant. Eram pe peronul gării din București, așteptând trenul spre Brașov – ca să mergem în vizită la fratele meu.

— Marcus a zis că vei adormi, a zis Onyx în glumă. Am bătut un pariu că nu se va întâmpla. Aparent am pierdut.

Îmi zâmbea la fel ca în vis. Același Onyx – realul Onyx, care mă însoțea în vizită la Marcus – același Marcus, fratele meu, care se mutase recent la Brașov.

— Nu o să îți vină să crezi ce am visat, i-am spus eu, aflându-mă încă sub vraja visului. Părea atât de real.

A început să râdă și mai larg, luându-mă de mână.

— Asta pățești dacă citești continuu, scumpo. Nu zic că nu ar trebui să o faci. Chiar apreciez asta la tine, însă mintea începe să îți joace feste aparent.

— Da, aparent… i-am răspuns eu, încă amețită.

Ne-am găsit locurile în vagon, cu ușurință. Încă încercam să mă conving că visasem. Păruse dubios de real.

Priveam liniștită pe fereastră, în vreme ce am simțit că ceva mă deranja în buzunar – ceva greu și mare și, foarte, foarte incomod.

Am pipăit cu mâna dreaptă obiectul cu pricina și l-am scos cu lejeritate din locul în care fusese până atunci.

Un glonț. Un glonț de mitralieră – aceeași mitralieră pe care o avusesem în vis.

Pe el era inscripționat într-un scris italic, de o caligrafie impecabilă: „Să nu îți uiți niciodată inima. Te aștept pe peron – curând. ~ al tău, Onyx”.