INTERVIU

1. Pentru început, mi-ar plăcea să cunosc omul din spatele creației. Cine ești în viața de zi cu zi, de unde vii și ce planuri mărețe ai?

R: În primul rând, eu aș dori să vă mulțumesc pentru premiul acordat. A fost o mare bucurie pentru mine să împărtășesc cu voi textul meu. În viața de zi cu zi, sunt medic rezident cardiolog, sunt pasionată de filme și seriale, sunt cititoare avidă, feministă convinsă, plănuiesc mereu următoarea călătorie și încerc să învăț ceva nou din fiecare experiență. De loc, sunt din Reșița, oraș la poalele munților unde mă întorc de fiecare dată cu mare drag, însă locuiesc în Timișoara din timpul facultății. Cât despre planuri mărețe, am multe, cum ar zice Alice a lui Lewis Carroll, cel puțin șase înainte de micul dejun; tind însă, să nu le urmăresc întocmai și să mă las surprinsă de fiecare nouă oportunitate.

2. Consideri că ai o pasiune pentru scris? Reușești să te folosești de acest instrument ca formă de exprimare?

R: Cu siguranță aș putea spune că am o pasiune pentru scris, o pasiune pe care am descoperit-o încă din școala primară și care m-a urmărit de-a lungul timpului. Scrisul este, din punctul meu de vedere una dintre cele mai sugestive forme de exprimare. De multe ori, ce nu reușesc să articulez cu voce tare, reușesc să exprim în scris.

3. Din punctul tău de vedere, poate fi folosit scrisul ca formă de eliberare emoțională?

R: Cu siguranță! Când scriu o poveste pun suflet în ea, toate sentimentele care mă consumă sunt eliberate prin cuvinte, aranjate în propoziții și păstrate într-o formă care nu mă mai consumă emoțional. Nu cred însă că trebuie să ai talent pentru a te elibera prin scris; scrisul de mână, haotic, fără fraze atent gândite poate fi la fel de terapeutic. Aș recomanda tuturor să încerce măcar o dată această formă de eliberare emoțională, s-ar putea să fie surprinși de rezultate.

4. Când și cum ți-ai dat seama că poți scrie, iar că cele scrise au un sens? Ai avut susținătorii?

R: Cum am mai spus, relația mea cu scrisul a început în școala primară. Atunci am scris primele proze scurte, sub formă de basm. Mama, care are o latură artistică și învățătoarea au fost în egală măsură încântate de creația mea, care a fost „publicată” sub forma unei mici cărți. Am avut chiar și un eveniment de lansare la nivel de școală, am dat autografe. Am fost luată foarte „în serios” și acest lucru mi-a oferit multă încredere în mine și în abilitatea mea de a inventa și scrie povești. Mereu am un sentiment plăcut când mă gândesc la momentele acelea. Pe tot parcursul școlii generale și liceului am continuat să scriu și am fost apreciată de profesori, lucru care m-a încurajat să continui. În timpul facultății, am avut o perioadă destul de lungă în care nu am mai găsit timp și inspirație pentru scris, însă odată cu începerea rezidențiatului am început să redescopăr încet, încet acest hobby.

5. Unde găsești inspirație pentru scris și ce te motivează să continui?

R: Inspirația pentru scris poate să vină din orice, o imagine, un gând, o conversație, zâmbetul unei persoane necunoscute, o melodie, tema unui concurs ca al vostru, orice experiență personală poate să constituie sâmburele din care se dezvoltă povestea.

Primul meu cititor este mereu mama mea și întotdeauna, dacă reușesc să o impresionez pe ea, consider că merită să continui. Până acum nu s-a declarat niciodată dezamăgită și sper să reușesc să-i stârnesc mereu aceleași reacții pozitive. De asemenea, la fel de important este și faptul că de fiecare dată când termin de scris o proză scurtă, mă încearcă un sentiment de împlinire intelectuală; sunt obosită, recitesc textul, fac ultimele retușuri și dacă am obținut ce mi-am dorit, sunt absurd de mândră. Sentimentul acela e suficient ca să fac orice pentru a-l obține din nou și din nou. Sună ca un fel de drog… Poate chiar e – puteți insera sunete de râs autoironic aici.

6. Povestește-mi puțin despre experiența ta artistică. Ai mai participat la astfel de concursuri? Cum ai aflat despre noi?

R: Am mai participat în școală la astfel de concursuri adresate elevilor și mai mereu am obținut reacții pozitive, regăsindu-mă de multe ori pe podium. De asemenea, în vara anului trecut am trimis un text scurt, de 200 de cuvinte, scris în engleză la concursul „Unfinished Love Stories” din cadrul festivalului „Unfinished”, care a fost selectat de către Daniel Jones, editorul rubricii „Modern Love” din „New York Times” pentru a fi citit în cadrul festivalului.

Despre Artă de Patru Dimineața am aflat de la o prietenă foarte bună care vă urmărește și a participat în trecut la unul dintre concursurile organizate de voi.

7. „Peronul inimilor uitate” vine de la sine cu o încărcătură emoțională destul de puternică, și totuși te-ai încadrat perfect cerințelor noastre, exclusiv tema pare să ți se fi potrivit. Ți-a fost greu să abordezi această temă? Ce sentimente te-au încercat pe durata întregului proces de creație?

R: Ador să abordez teme cu încărcătură emoțională puternică! În plus, tema concursului nu mi s-a părut deloc restrictivă; am apreciat faptul că mi s-a oferit o mare libertate de exprimare și de alegere a firului narativ. Textul l-am conceput într-o zi de sâmbătă, am lucrat mai mult de jumătate de zi continuu la el, aproape fără să iau pauze și pentru mine a reprezentat o formă de descătușare, de eliberare emoțională; când am început să scriu mi-am dat seama că aveam această poveste demult în adâncul minții mele și am fost recunoscătoare că am reușit într-un final să o aștern pe hârtie.

8. De data aceasta, noi am solicitat participanților noștri ca lucrările să fie sub formă de proză. Știm din concursurile organizate anterior că tinerilor le este mai ușor să se exprime în versuri. Tu din ce categorie faci parte? Cât de greu sau ușor îți este să scrii proză?

R: Cu siguranță, aș alege proza oricând în locul versurilor! De când mă știu, am avut o relație mai apropiată cu volumele în proză decât cu cele de poezie și mereu am scris în proză.

9. Ce gen de literatură preferi să citești? Ai un scriitor preferat?

R: În general citesc beletristică contemporană și apreciez foarte mult thrillerele bine scrise. De asemenea sunt un mare fan al realismului magic și al scriitorilor care abordează acest stil, în special scriitori sud-americani și spanioli. Printre scriitori meri preferați se numără Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Isabel Allende, Michel Houellebecq, Javier Marias, Tana French, Sally Rooney, Donna Tartt, E. O. Chirovici.

10. Obișnuiești să participi la evenimente sau cenacluri literare?

R: În măsura în care îmi permite timpul încerc să particip la evenimente literare, nu am participat însă niciodată la un cenaclu literar. Mi-aș dori însă să experimentez și asta la un moment dat.

11. Unde te pot găsi cititorii noștri? Vor avea aceștia acces la mai multe creații literare din partea ta? Te pregătești să publici ceva anume, în viitorul apropiat?

R: Momentan nu am o pagină de internet unde să postez textele scrise și nu am în plan să public ceva foarte curând. În orice caz, voi continua să scriu, iar întrebarea voastră mi-a oferit poate scânteia de care aveam nevoie pentru un nou proiect.

12. Cum ți s-a părut interacțiunea cu echipa Artă de Patru Dimineața? Ți-ar plăcea să existe o colaborare cu noi, în viitor?

R: O încântare! Mi-a făcut mare plăcere să interacționez cu voi. Concursul a fost foarte bine organizat și mă bucur enorm că am participat. Aș fi încântată să colaborăm în viitor.

13. La final de interviu, te rog, lasă un gând pentru cititorii noștri!

R: Dragi cititori și scriitori, în devenire sau consacrați, literatura are capacitatea de a crea și a distruge lumi, este speranță și mod de evadare, este utopie și distopie, cuvintele nasc vise, iar paginile citite sau scrise îți permit să trăiești mii de realități alternative. Toate aceste puteri fenomenale ale literaturii se află în mâinile voastre. Am încredere că le veți folosi cu înțelepciune și aștept să citesc despre aventurile voastre!

TEXTUL DIN CADRUL CONCURSULUI

Jumătate de inimă

Gura oamenilor morţi tinde să rămână uşor deschisă; o ultimă suflare, un ultim suspin, o ultimă vorbă, un ultim strigăt sau doar mirare în faţa călătoriei care îi aşteaptă? Probabil un pic din fiecare sau doar o coincidenţă morbida, în fond, un detaliu irelevant; familia şi apropiaţii nu vor vedea niciodată această ipostază a morţii; există oameni specializaţi în pregătirea cadavrelor pentru înmormântare, oameni care ne închid gura, chiar şi după moarte, ne îmbracă elegant, ne piaptănă părul, ne pudrează faţa; în lipsa coşciugului orice cadavru care trece prin mâinile lor ajunge sa dea impresia unei persoane oarecare, uşor măcinată de oboseala, adâncită într-un somn lung si odihnitor. Moartea este cosmetizată, un ultim omagiu adus decedatului, dar mai ales o ultimă alinare pentru cei rămaşi în urmă, nepregătiţi să privească sfârşitul în forma sa bruta. Medicii nu au, din păcate, această opţiune. Moartea face inevitabil parte din meseria noastră; în miez de noapte, când asistenta strigă după mine, când pacientul nu mai respiră, fug într-un suflet, pun mana pe gâtul său rece, marmorat şi constat că nu mai are puls, încerc nişte manevre futile de resuscitare, văd că nu mai există reflex cornean şi declar decesul. Nimeni din afara spitalului nu doreşte să vorbească despre acest aspect al meseriei noastre; în opinia colectivă, medicii salvează vieţi, nu privesc neputincioşi suferinţa omului a cărui suflet este deja pe jumătate trecut în lumea de dincolo.

Nu e prima, nici ultima dată când declar un deces, însă în această noapte cu lună plină, aerul pare rarefiat, iar imaginea cadavrului din faţa mea mă paralizează; o bătrână caşectică, cu părul alb, vâlvoi, cu cămaşa de noapte în dezordine, cu gura deschisa, cu ochii albaştrii, goi care rămân în mod straniu fixaţi asupra chipului meu. Este o imagine bizară şi grotească, un corp fără suflu, doar oase şi piele rămase ca ultimă mărturie a existenţei timp de nouăzeci de ani în această lume haotică. Arată un pic ca “Ţipătul” lui Munch; cuvinte invizibile ies din gura sa deschisă, umplu aerul, sufocă salonul, îşi pierd sensul; nimeni nu va şti vreodată care a fost ultimul său strigăt, clipe sale cele din urmă au fost solitare. Şi totusi, ochii ei fixaţi asupra ochilor mei, par a vrea să spună o poveste mută. Asistenta mă scutură uşor; nu este rău intenţionată, însă pasivitatea mea este peste puterile ei de întelegere.

— Domnişoara doctor, mergeţi să vă întindeţi puţin, nu mai aveţi ce face aici! spune ea în timp ce închide ochii cadavrului, îi scoate branula, îl pregăteşte pentru drumul spre morgă.

Îsi face treaba cu lejeritate, nemăcinată de întrebări existenţiale şi pleacă din salon indiferentă; are acte de completat. În ciuda sfatului său, eu rămân, deschid geamul, las aerul să intre şi sufletul să iasă; mânată de un impuls ciudat, aproape mistic, mă aşez pe marginea patului în care zace bătrana inertă şi fără să gândesc mă trezesc cu mâna ei rece în mâna mea caldă. „N-am reuşit să te salvez, permite-mi măcar să port povara ultimelor tale gânduri, încredinţează-mi ultima ta poveste şi lasă-mă să-ţi ofer un dram de alinare.”

Cerul se întunecă şi mai tare, luna şi stelele dispar de pe boltă, o ceaţă densă se lasă peste noi, mâna rece devine caldă, din ce în ce mai caldă, simt sângele pulsându-i frenetic până în vârful degetelor. Ochii bătrânei, adineaori închişi pentru eternitate, se deschid larg, iar culoarea lor îmi aminteşte de sclipirea valurilor după furtună; părul nu îi mai este alb şi rarefiat, este de culoarea cuprului scăldat de soare şi i se revarsă în bucle superbe peste umeri şi peste spatele gol. Este tânără din nou şi cum nu se poate mai frumoasă, înveşmântată într-o rochie de mătase lungă, verde smarald, care îi mangâie senzual curbele sânilor şi şoldurile; emană feminitate. Este machiată discret şi poartă pantofi fără toc. Întreaga sa fiinţă impresionează şi sfidează în acelaşi timp. Se ridică dezinvolt din patul de spital şi îmi aruncă o ultimă privire, o invitaţie şi un ordin; nu mai am vreme de gândire, trebuie să o urmez în acea noapte suspendată în timp, unde prezentul, trecutul şi viitorul şi-au pierdut demult relevanţa.

Coboară hotărât scările spre o sală de bal aurită, luminată de candelabre impunătoare, cu vedere spre o plajă pustie. Este ajunul anului 1950 şi imposibilul nu există. Când se apropie de singura masă rămasă cu un loc liber, este întâmpinată de priviri dezaprobatoare; a întârziat aproape o oră şi aperitivele nu au fost servite; nu ar fi fost politicos ca ceilalţi să înceapă să mănânce în absenţa ei. Într-o astfel de societate aparenţele sunt singurele care contează cu adevărat. Ea ridică din umeri a nepăsare când este întrebată ce a reţinut-o atât de mult. Nu simte nevoia să inventeze o scuză sau să îşi ceară iertare. Se aşează la masă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Este o femeie născută cu mult înaintea timpurilor ei, iar în ochii albaştrii îi sclieşte o urmă primordială de sălbăticie ce nu va putea niciodată să fie îmblânzită. O singură pereche de ochi o scrutează cu admiraţie şi blândeţe, o priveşte cum nu a mai fost privită niciodată, direct, necuviincios, emanând dorinţă.  Pe el nu îl deranjează întunericul din sufletul ei, căci sub ochii lui de culoarea mării într-o zi toridă de vară, ea emană lumină; trăsăturile rebele i se îmblânzesc, iar un zâmbet cald îi cuprinde chipul până atunci nostalgic. Sub ochii lui nu mai există pic de umbră peste inima ei. Comunică tacit, doar din priviri şi din gesturi mărunte, iar piciorul ei gol şi rece, mângâind discret gamba lui pe sub masa acoperită până în pământ rămâne singura indecenţă care şi-o permit în prezenţa rudelor şi prietenilor. Mai târziu, în aceeaşi seară, când o invită la dans, ringul este deja plin, majoritatea oamenilor sunt deja ameţiţi de băutură şi deşi nimeni nu-i mai urmăreşte, el adoptă un aer politicos, iar ea mimează o oarecare fâstâceală; privită din depărtare trebuie să pară o interacţiune inofensivă între două cunoştinţe oarecum îndepărtate, mai mult o obligaţie şi în niciun caz o conversaţie intimă între doi amanţi.

El este cu unsprezece ani mai bătrân decât ea, poartă verighetă şi are o soţie care îl aşteaptă să se întoarcă acasă, peste ocean. A venit în Europa pentru câteva luni, în interes de serviciu şi din cauza unui viscol puternic nu a mai putut să se întoarcă acasă de sărbători. În disperarea de a nu rămâne izolat într-o cameră de hotel, a apelat la un partener de afaceri şi a fost invitat să petreacă o săptămână la un conac baroc pe malul mării; a promis să rămână până după Revelion, petrecerea de acolo, din sala de bal aurită, tapetată de oglinzi de cristal şi luminată de candelabre impunătoare, fiindu-i descrisă ca legendară.

Ea are douăzeci şi trei de ani, este studentă la litere şi este logodită cu un tânăr medic, a cărui program mult prea încărcat nu i-a permis să se desprindă o săptămână de spital. A venit la conac cu sora sa mai mare şi cu soţul acesteia, o companie în aparenţă de încredere, în realitate total dezinteresată de cum alegea ea să îşi ocupe timpul. Este ultimul ei Revelion ca femeie liberă şi deşi nu îi displace viitorul soţ şi recunoaşte logodna lor ca fiind un aranjament favorabil, sângele îi clocoteşte în vene, parcă dansând pe acordurile nebuniei a cărei mireasmă pluteşte nestânjenită în aer, amestecându-se cu briza mării.

Din momentul în care ochii lor complementari s-au întâlnit, iar el, în locul strângerii de mână obişnuite, a ales să-i mângâie cu buzele pielea fină a degetelor, asemenea unui gentleman desăvârşit, amândoi au ştiut că nu mai există cale de întoarcere, că această săptămână va rămâne mereu alfa şi omega existenţei lor, că îşi vor pierde jumătate de inimă în nisipul îngheţat, în spuma valurilor. Au trăit o viaţă întreagă în şapte zile; s-au întâlnit din întâmplare, dar iubirea dintre ei a fost o alegere conştientă, pe care, dacă li s-ar fi oferit oportunitatea, ar fi făcut-o din nou şi din nou, până la sfârşitul timpurilor, indiferent de consecinţe. Au râs, au plâns, au depănat amintiri, au băut prea mult vin fiert şi şi-au tratat mahmureala de a doua zi cu sărutări pătimaşe, s-au plimbat mână în mână pe plajă la câţiva kilometri distanţă de conac, unde nimeni nu i-ar fi căutat, s-au stropit în joacă cu apa sărată, rece ca gheaţa, a mării agitate, ca doi adolescenţi puşi pe şotii, s-au strecurat în miez de noapte unul în camera celuilalt şi au făcut dragoste la lumina lunii, au adormit lipiţi unul de celălalt, cu membrele încurcate, contopiţi până la dispariţia eului individual, au vorbit despre tot şi despre toate, dar niciodată despre viaţa care îi aştepta după această săptămână, căci în acele clipe acea viaţă nu mai exista, ei îşi clădiseră o alta, nouă. A fost delir, a fost nebunie pură, dar când a fost vreodată dragostea raţională?

Acum dansează lent la periferia săli de bal, mâinile ei se agaţă feroce de gâtul lui, de parcă întreaga sa existenţă ar depinde de acel gest, palmele lui îi mangâie spatele gol, sânii ei se lipesc de pieptul lui, el îşi apropie buzele de fruntea ei şi rămâne aşa o secundă prea mult, capul ei alunecă şi îşi găseşte odihnă pe umărul lui. Sunt atât de tineri şi de frumoşi împreună, ea în verde, el în negru, ea cu părul roşcat neîmblânzit, el blond, cu părul aranjat la milimetru, dar cu o urmă de barbă nerasă, amândoi cu ochii albaştrii, ai ei de culoarea cerului brăzdat de fulgere în miez de noapte, ai lui imitând cerul în cea mai senină zi a sa. Frumoşi şi efemeri. Oricine i-ar privi acum şi-ar da seama de natura relaţiei lor, dar ceasul stă să bată miezul nopţii, lumina candelabrelor este tot mai difuză, toată lumea a băut măcar cu un pahar de şampanie prea mult şi nimeni nu mai ia în seamă existenţa lor; sunt încă un cuplu, în marea de cupluri care se leagănă în tandem pe ringul de dans.

— Şi mâine? Ce se întâmplă mâine? Ce se alege de noi? şopteşte ea blând în urechea lui.

— Mâine se întâmplă ce amândoi am ştiut de la început că se va întâmpla. Mâine mă urc în avion şi în câteva ore vom sfârşi cu inimiile rupte în două şi un ocean între noi.

— Nu! protestează ea. Am trăit o viaţă de om într-o săptămână, povestea noastră are nevoie de un final pe măsură! el zâmbeşte trist, ştie ce are de făcut, un ultim joc pe post de mesaj de despărţire.

— Dacă măsurăm o viaţă în şapte zile, înseamnă că suntem tare bătrâni în seara asta… Eu am nouăzeci şi unu de ani şi tu optzeci?

— Nouăzeci şi unu şi optzeci e prea puţin pentru noi… Mai degrabă, eu am nouăzeci şi tu o sută unu.

— Arăţi cam tânără pentru vârsta ta, dragă! râde el.

Ea se încruntă dezaprobator şi el deja o priveşte spăşit.

— Nu e o glumă! E ultima seară a poveştii noastre de dragoste, nu există nimic mai serios pe lumea asta.

— Îmi pare rău. Cum spuneam… Nouăzeci şi o sută unu. Am luat ultima noastră cină împreună şi dansăm ultimul nostru dans…

— În câteva minute muzica se va opri şi toată lumea va începe să numere în cor ultimele secunde ale anului, aşteptând cu sufletul la gură ca ceasul mare să marcheze miezul nopţii…

— Toată lumea, mai puţin noi. Noi nu avem nevoie de muzică pentru a continua să dansăm. Vreau să încep noul an dansând cu tine!

— Şi după miezul nopţii? întreabă ea, cu ochii sclipindu-i de dorinţă.

— După miezul nopţii, te fur de pe ringul de dans, te duc în dormitorul meu şi facem dragoste până la răsărit.

— La vârsta noastră? râde ea înfundat.

— Dragostea noastră nu are vârstă, iubito! exclamă el cu o patimă mimată, cu râsul tineresc gata să-i explodeze din piept.

— Şi imediat înainte de răsărit ieşim afară, pe plajă…

Conversaţia le este întreruptă, ceasul bate, lumea strigă şi chiuie de bucurie în jurul lor, cuplurile se sărută, se fac urări şi în fiecare gest şi cuvânt se poate citi speranţa unui an mai bun. Ei doi continuă să danseze, mai întâi li se lipesc frunţile, iar mai apoi buzele; feţele lor miros a mare, abia acum realizează că amândoi au obrajii brăzdaţi de lacrimi. El o ia de mână şi o trage afară pe terasă şi mai departe, pe plajă; ea se opreşte o clipă, se descalţă şi îşi abandonează pantofii fără toc în nisip. Ajung pe malul mării şi îsi adâncesc picioarele în spuma valurilor când realizează că fulgi mari de zăpadă se scutură din cer. Ninge la malul mării. Zăpada acoperă nisipul. Un fenomen meteorologic la fel de minunat şi efemer ca şi povestea lor. Lacrimile contenesc şi ea începe să râdă, îşi întinde mâinile, îmbrăţişează cristalele de zăpadă, scoate limba afară asemeni unui copil şi le gustă, se roteşte, dansează, iar poalele rochiei verzi, îmbibate de apă sărată se ridică şi stropesc totul în jur. Este îngheţată, dar nu mai simte frigul, tegumentele îi sunt marmorate, iar respiraţia îi este din ce în ce mai superficială, dar continuă să se mişte frenetic, să înainteze în mare. El se uită în jur, îşi întipăreşte în minte fiecare detaliu al acestei nopţi, plaja, marea, zăpada, conacul luminat în depărtare, luna plină, stelele şi nu în ultimul rând, ea; o priveşte cum niciun bărbat n-a mai privit vreodată o femeie. Un sentiment imposibil de definit şi descris în cuvinte îi încălzeşte pieptul, inima îi radiază. Un singur gând reduce la tăcere haosul din mintea lui: sunt înconjuraţi de o catedrală naturală, iar aceasta e ziua şi noaptea nunţii lor. Înaintează şi el în mare, fuge după ea să îi împărtăşească extazul. O ajunge şi o prinde cu o secundă înainte de a se prăbuşi în apă; se lasă în genunchi, în nisipul mâlos; o ţine strâns la pieptul său, o sărută de un milion de ori, îi şopteşte jurămintele de nuntă la ureche. Amândoi sunt reci acum, respiră greu şi pulsul abia dacă li se mai simte; el e în negru, ea e în verde şi ochii le-au rămas la fel, însă părul le este alb şi rarefiat, iar pielea le este zbârcită, pergamentoasă. Nu mai sunt tineri, ea are nouăzeci de ani, iar el o sută unu, dar continuă să se sărute ca doi adolescenţi. După decenii de rătăcit prin lume cu inima pierdută pe jumătate, chiar înainte de ultima bătaie, pe plaja aceea, în colţul acela de mare, inima lor se întregeşte şi ea râde, iar gura îi rămâne uşor deschisă. Nu este o ultimă suflare, nici un ultim suspin, nici o ultimă vorbă, nici un ultim strigăt şi nici mirare în faţa călătoriei care o aşteaptă. Este un ultim hohot de râs victorios; povestea ei de dragoste are în sfârşit un final pe măsură.

Când mă trezesc în salonul de spital, mâna ei încă se odihneşte în mâna mea. Râd şi eu alături de ea, pe jumătate bucuroasă că nu m-a surprins nimeni în această ipostază. Îi strâng uşor degetele în semn de la revedere, mă ridic în picioare şi îmi netezesc halatul alb. “Secretele tale sunt în siguranţă cu mine.” Nu am voie să-i aprind o lumânare care să-i ghideze paşii în lumea de apoi şi este peste puterile mele să o însoţesc în următoarea călătorie. Nici măcar nu ştiu dacă sufletul ei şi-a găsit alinarea în momentul în care mi-a încredinţat povestea sa. Tot ce mai am să-i ofer acestei bătrâne firave cu un trecut tumultos este o ultimă rugăciune şi semnul crucii făcut în grabă de un creştin nepracticant. În adâncul inimii mele ştiu că nu este suficient, însă continui să sper. “Sper să-l regăseşti! Nu doar în ultimele clipe din această viaţă, ci şi dincolo de ea, în lumină şi în întuneric, în linişte şi în haos, în orice formă vei lua, în toate existenţele ce vor urma.” Când părăsesc salonul, mă simt de parcă m-aş fi abandonat pe mine însămi.

Întuneric și ceață, un drum anevoios, o răscruce și la răscruce o balanță, pana adevărului pe un taler și celălalt pătat de sânge, în așteptarea următoarei inimi. O femeie translucidă, aplecată de vreme, cu părul alb, vâlvoi privește în gol. După nouăzeci de ani de viață, în sfârșit i-a venit rândul. Își duce ușor mâna fantomatică la piept și o lasă să alunece in interiorul grilajului costal. Vag, ca din depărtare, își simte inima pulsând, o strânge în palmă și cu hotărâre o smulge din piept. Sângele curge șiroaie, pământul se înroșește și ceața devine mai densă. Un ventricul, un atriu, jumătate de inimă îi pulsează nebunește în palmă. O ține strâns, protejând-o cu sălbăticie, iar cu cealaltă mână caută disperată restul în pieptul gol, transparent. Nu o va găsi, îşi aminteşte vag, ca dintr-o altă viaţă, că a pierdut cealaltă jumătate acum mai mult de jumătate de veac pe un peron… Sau poate era terminalul unui aeroport? Nu, era o plajă pustie… I-a inghiţit-o nisipul şi marea. Un fulger brăzdează întunericul, un tunet răsună în înaltul cerului, sângele s-a scurs cu totul și balanța freamătă nerăbdătoare. Femeia se conformează și se apropie spășită. Nouăzeci de ani de viață și jumătate de inimă e tot ce are de oferit; o așează pe talerul balanței și murmură o rugăciune. Talerele dansează haotic, pământul urcă în înaltul cerului și norii coboară în țărână, trecutul, prezentul și viitorul se amestecă frenetic, întunericul se lasă peste lume; balanța este confuză, o eternitate de existență și totuși, niciodată nu a știut ce să facă cu jumătate de inimă.

Totul se pierde în neant.                                                              
Când deschide ochii din nou, lumina o orbește; femeia translucidă nu mai este aplecată de vreme, ea poartă o rochie verde smarald, iar părul lung roșcat îi cade neîmblânzit pe umeri, mângâidu-i spatele gol. Jumătate de inimă încă îi pulsează nervos în palmă, iar la picioare, proaspăt dezgropată, zace cealaltă jumătate; valurile scaldă cu furie nisipul rece al plajei pustii, iar din cer se revarsă cristale de zăpadă. În spatele ei se disting două urme de paşi şi un conac cu o sală de bal luminată de candelabre. Pe terasa conacului se vede, asemenea unei umbre, o siluetă înveşmântată în negru.

Monica Elena Aghescu

Lasă un răspuns

Latest post

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.